O poveste, o lume

Când eram puști adoram poveștile. Țin minte că ai mei părinți erau terorizați de dorința mea copilărească de a auzi de repetate ori aceeași poveste citită din cărțile pe care le aveam acasă. Când am învățat să citesc m-am pomenit cu zeci de cărți de povești primite cadou. Nici nu mai conta ocazia, poveștile erau mereu binevenite. Era un sentiment magic, mai ales că, în acele vremuri de prea puține ori televizorul îmi putea oferi atâta fantezie și înțelepciune pe cât o puteau face acele pagini tipărite. Zmei, Feți Frumoși, Ilene Cosânzene… Știu că cele mai frumoase povești le-am citit din o carte ponosită și îngălbenită de vreme, scrisă de Petre Ispirescu. Acum realizez că fără ele, fără povești, nu aș fi fost ce sunt acum.

Nici azi nu am pierdut sentimentul acela ce, în urmă cu ani buni, îmi guverna bună parte din viață. Recent, întâlnindu-mă cu un prieten din copilărie mi-am adus aminte de o istorioară pe care amândoi am auzit-o cu ceva vreme în urmă.

Începe așa:

Demult, într-un oraș ca oricare altul, cu oameni răi și buni, cu străzi, palate și biserici trăia un înțelept vestit, despre care se spune că ar cunoaște răspunsul tuturor întrebărilor și, mai ales, rezolvarea tuturor problemelor. Pesemne că faima omului ajunsese la urechile tuturor, căci la ușa sa, în fiecare zi, se găsea câte un doritor de răspunsuri, ori vreun nefericit în căutarea unor cuvinte prețioase. Așa ajunse la înțelept și un tânăr abătut. „Maestre, ajută-mă! Spune-mi ce ar trebui să fac. Mă simt atât de mic, atât de neînsemnat. Nimeni nu dă doi bani pe mine. Spune-mi te rog, ce ar trebui să fac pentru a fi mai bun”. Înţeleptul nici măcar nu îl privi şi îl repezi: „Ascultă băiete, azi nu am timp de nimeni. Am o problemă personală de rezolvat.” După un moment de linişte, în care tânărul păru că îşi pierde orice urmă de speranţă, omul îi spuse: „Dacă însă reuşeşti să mă ajuţi tu pe mine aş putea face rost de timpul necesar să te ascult. Uite, ia inelul acesta, mergi cu el la târg şi vinde-l. Dar fi cu băgare de seamă, nu îl poţi da cu mai puţin de zece galbeni”, îi spune el. Tânărul încuviinţă, dar numai pentru a obţine de la înţelept răspunsurile de care avea nevoie.

În târg, nu fu cu chip să vândă inelul înţeleptului. Când spunea oamenilor că cere pentru el zece galbeni se alegea doar cu zâmbete. Un bătrânel îi spuse chiar că e nebun, dacă vrea atâţia bani pentru neînsemnata lui bijuterie.

Abătut, tânărul se întoarse la casa înţeleptului spre seară. „Îmi pare rău! Nu am reuşit să îl vând. Abia dacă aş fi putut lua pe el cinci galbeni, nimeni nu ar da mai mult. Dacă aş fi avut eu cei zece galbeni vi i-aş da, poate aşa aţi avea timp şi pentru mine. Cât despre inel, mi-e imposibil să păcălesc pe cineva cu privire la adevărata lui valoare”

„Adevărata lui valoare! Nici nu îţi închipui cât adevăr grăieşti. Ar trebui mai întâi să aflăm adevărata valoare a inelului şi apoi să încercăm să îl vindem. Fugi cât mai degrabă la bijutier până nu îşi închide prăvălia şi arată-i inelul. Pune-l să îţi spună cât face pentru că aş vrea să îl vând. Oricât ţi-ar oferi nu i-l da. Vino cu el înapoi”, îl îndemnă înţeleptul.

Într-o răsuflare intră tânărul pe uşa bijutierului ce se pregătea să plece acasă. Îi lua inelul, îl examină cu grijă şi îi vorbi: „Spune-i învăţătorului tău că dacă vrea să îl vândă acum nu îi pot oferi decât 250 de galbeni”. „Cum 250!”, exclamă mirat băiatul. „Da, ai dreptate, în alte vremuri ar fi făcut 300 dar acum, doar atâţia bani îi pot oferi”.

Când ajunse la casa înţeleptului deja se înoptase. Îi povesti toate cele înâmplate, iar apoi omul îl puse să ia loc.

„Acesta este şi răspunsul pe care îl căutai. Tu eşti asemenea inelului: o bijuterie valoroasă şi unică despre a cărei valoare doar un cunoscător se poate pronunţa. Cu toţii suntem asemenea lui, perindându-ne prin târgurile vieţii, aşteptând omul potrivit printre sutele de oameni care nu se pricep să ne dea adevărata valoare”. Spunând astea luă inelul şi şi-l puse din nou pe degetul său cel mic.