Un sfert de secol

Am șters și rescris rândurile astea de zeci de ori. Să ști că e greu să scrii despre tine când descoperi că în esență nu ai nimic de spus. E infinit mai ușor să scrii despre altcineva ori altceva. E o euforie să îți arunci tacticos degetele pe tastatură și să începi să înșiri idei, gânduri, adevărate teorii despre lucuri ori oameni pe care niciodată nu îi vei pricepe cu adevărat.

Despre mine totul… și nimic.

Un lucru stiu sigur. La mine, înaintarea în vârstă aduce și subțierea inspirației. Nu știu de ce, nu mă întrebați, dar sindromul colii albe ma surprinde de nenumărate ori în fața unui viitor text genial, ce nu mai apucă nicicând să se nască. Tot depășirea barierei de sfert de secol mi-a adus și un văz mai șubred, mai puțin păr pe cap, dureri de genunchi la prima ploaie, un serviciu stresant și o viață în care organizarea e sinonimă cu teoria haosului.

Un sfert de veac a trecut peste mine si nu stiu cum dracului se face că tot îl simt ca pe unul întreg. Pot spune că le-am văzut pe toate? Că am trăit totul? Nicicum. Si cu toate astea, sfertul meu de veac apasă.

Poate nici măcar nu e din cauza celor 25 de ani, din care, oricum îmi amintesc cu exacticitate doar fragmente de lucruri bune ori rele, de oameni și emoții. Poate e doar din cauza vremii, vremurilor…

Să ne înțelegem propria ființă e o misiune dificilă, văd eu acum, și pe măsură ce scriu realizez că am trăit în pace în propria-mi neînțelegere. Mi-a părut mai interesant să îi înțeleg pe alții, să rezonez cu simțirile lor, să îi citesc, să îi răsfoiesc cu satisfacție ca pe niște cărți scrise într-o limbă ce numai eu o pot înțelege.

Ce urăsc cel mai mult la sfertul acesta de veac e că nu mă mai lasă să visez. Mă încorsetează într-un șablon al vieții ale cărui forme nu mai permit nicicum ca devierile mele să ia forme practice. Cine-i de vină? Probabil că tot eu. Inconsecvența este numele meu.