Poveste de iarnă

1.

Și ce dacă ninge! Nu e ca și cum ar ploua. Hainele nu ți se umezesc până la piele și nici toată apa aceea murdară care se scurge pe asfalt nu îți intră în adidași. Când ninge e mult mai bine. Poți sta cât poftești afară cu singura grijă ca nu cumva să stai pe loc și să te ningă în asemenea hal încât să te transformi în om de zăpadă. Și până acum nici unul din tovarășii mei nu s-a transformat în om de zăpadă, în afara celor pe care puştii din cartier îi ridică azi pentru ca mâine să îi nimicim noi cu bulgări de nea. O Doamne, poruncește zăpezii să cadă și mâine! Nu vrem apă în adidași, vrem omăt înghețat pe tivul blugilor, vrem degete amorțite de frig, vrem țipete și îmbrânceli în stratul din ce în ce mai gros. Vrem să ne vedem vecinii împingând rablele vechi ce se încăpățânează să învingă nămeții, vrem să ne minunăm de cât de diferită e lumea atunci când totul e acoperit cu alb. E ca şi cum întreaga noastră viaţă s-ar condensa într-o singură zi, doar una, absorbită de alb şi de sforţarea unora de a-l depăşi. Plec cu lopata să fac pârtie şi asta e straşnica motivaţie de a lipsi de acasă cu orele. Tovarăşii adunaţi în stradă îşi strigă pe rând motivele pentru care au ieşit în pustiul alb… Mircea spune că vrea să cumpere ţigări babacului, deşi cu toţii ştim că din toată familia lui doar el, puştanul, fumează. E un zbanghiu ale cărui urechi mari şi clăpăuge s-au înroşit acum ca nişte raci dolofani aruncaţi în oala cu apă clocotită. Adriana îşi îndreaptă privirea către mine şi apoi un bulgăre, aşa, să mă facă atent. Fata vecinilor, cea mai drăguţă din tot cartierul şi asta doar pentru că o spune ea. Andrei, fratelei ei îi pune o piedică şi o trânteşte cu faţa în omătul pufos pufos. Ridicâdu-se cu greutate îl înjură de mamă, de parcă nu ar fi şi mama ei şi îi promite cele mai groaznice chinuri dacă îl prinde. Puştanul blond şi alb ca laptele fuge râzând către Mircea cerându-i o ţigare. Dacă ne-ar vedea ai nostri nu am mai ieşi din case cu lunile…

2.

--Unde mergem? Adriana are ochii ca şi cerul. Azi chiar e cea mai frumoasă fată din cartier. Poate pentru că e singura pe stradă la ora asta. Mă întreabă din nou: Unde mergem? Ridic din umeri şi îl caut pe Mircea. El e capul răutăţilor şi noi, ca nişte ucenici curajoşi, îl urmăm.

-- Mergem pe lac, a îngheţat şi îl putem trece, spune Mircea. Cu toţii încuviinţăm, chiar dacă ştim că părinţii ne-au interzis să ne apropiem de lacul acela. Azi lucrurile oprite sunt cele mai tentante. Aşa au fost mereu.

Ca să ajungi la lacul despre care Mircea jură că ar fi îngheţat va trebui să traversăm un pâlc de pădure de dincolo de linia de cale ferată. Nu e mult până acolo, dar nu e nici uşor. Încă mai fulguie. Andrei se ţine de şotii aruncând cu bulgări de zăpadă în mine şi soră-sa. Mă ţin cu ea de mână. Nu ştiu din ce motiv. Piciul aleargă în stânga şi dreapta până când Mircea îl prinde şi îl trânteşte în zăpadă. Suntem aproape de calea ferată pe care o trecem în chiote. Suntem patru temerari în căutarea unui mare nimic. Aşa am făcut mereu, iar azi o să facem la fel.

-- Cine ajunge primul la copac e un mare şmecher!, urlu eu după ce îmi iau avansul necesar pentru a fi întradevăr cel mai mare dintre smecheri. Ceata mă urmăreşte până la primul arbore pe care îl cuprind cu braţele. Râdem ca nişte descreieraţi, urlăm, ţipăm, nimeni nu ne aude. Aici putem fi ce vrem…

Ninsoarea se opreşte, iar noi ne decidem să urmăm cărarea către lac. Pădurea e acum o amestecătură de alb şi negru, ca unul din filmele despre care mama spune „uite aici artă!”.

3.

Care-i poteca? Totul e alb, nimic nu se mai potriveşte cu ceea ce ştim.

Poate ar trebui să ne întoarcem, spune Adriana. Ha! Se vede că e fată. I-a pierit curajul la cel mai mic semn de pericol. Asta ne face să mergem mai departe. Cu toate că nici eu, nici Mircea şi în nici un caz mucosul de Andrei nu mai ştim care e poteca spre lac. Intrăm în pădure, iar stratul de frunze de sub zăpadă foşneşte sub bocancii noştri. O trag după mine pe Adriana, iar Mircea merge ţanţoş în faţa noastră printre copaci. Între noi Andrei, ce nu se poate opri din vorbit. Fulgi mari de zăpadă scapă din când în când de coroana arborilor şi se aşază pe hainele noastre. Unul s-a oprit pe nasul meu. Altul pe obrazul Adrianei. De ce ochii mei se opresc azi mai mult la ea? Nu apuc să mă gândesc mult la asta că simt o smucitură. Mircea mă trage spre el şi îmi spune la ureche că habar nu are unde suntem. Ne oprim. Într-adevăr, pădurea, iarna e alta. Totul e mult mai compact, nimic din ceea ce ştiam nu e de recunoscut. Poate Adriana avea dreptate. Ar trebui să ne întoarcem…

Sau nu!

-- Uite, urcăm coasta asta şi ajungem la lac, spun eu. Povârnişul mi se pare atât de familiar încât pot jura că în spatele lui se întinde ochiul de apă pe care îl căutam. Toţi încuviinţează, mai puţin Adriana. Nu îmi pasă! Preiau conducerea, cel puţin pentru a demonstra că am dreptate. Urc primul, deşi e foarte greu. Bocancii îmi alunecă pe panta abruptă, mă folosesc de mâini, mă sprijin de trunchiul copacilor. Îmi văd prietenii făcând aceleaşi încercări ca şi mine. Ne ajutăm, ne tragem unul pe celălat până ajungem toţi sus, epuizaţi, fără putere…Din depărtare, în spatele nostru un sunet prelung sparge liniştea. E doar vântul, le spun eu, fără să fiu convins că aşa e.

4.

Lacul nu e decât o întindere ovală albă. Mircea avea dreptate. A îngheţat şi se vede de aici de sus ca un ochi lovit de cataractă ce priveşte spre cer. Am pierdut noţiunea timpului pentru că ceasul lui Andrei arată cinci. Deja se întunecă, iar noi suntem la jumătatea călătoriei. Trebuie să ajungem acolo şi să îl traversăm. De ce o fi durat atâta să ajungem până aici? Privesc mai bine. Şi Mircea îşi face ochii roată de pe povârnişul pe care ne aflam. Ne adunăm în jurul lui.

-- Suntem dincolo! Am ocolit lacul, am rătăcit poteca şi am ocolit lacul, spune el.

-- Trebuie să ne întoarcem pe unde am venit, intervine Adriana. În ochii ei se poate citi că e speriată. Din nou mă trezesc că doar ochii ei îmi captează atenţia. Pentru o clipă realizez că are dreptate. Gândul îmi e tăiat de un sunet înfundat. E ca şi cum un copac ar cade, dar nimic nu se mişcă. Doar noi… Dintr-o dată sub noi se cască hăul. Mă trezesc tras în jos cu putere, Adriana peste mine, Mircea şi Andrei dispar din faţa mea. Totul e năucitor, iar sunetul acela turbat ne trage pe toţi în jos. Crengi se rup, iar noi alunecăm cu viteză spre malul lacului îngheţat. Toţi tipă, iar încercările noastre de a ne prinde de ceva sunt inutile. Căderea e lungă, agăţăm crengi, iar zăpada de sus vine peste noi ca o avalanşă. Un val fierbinte îmi cuprinde tâmplele şi apoi pieptul. Nu văd decât pâmânt, crengi uscate şi multă multă zăpadă. Căciula neagră a lui Mircea e la picioarele mele…

5.

Fulgi, mulţi fulgi şi cerul e negru. Pieptul îmi e prins ca într-o menghină. Nu mai simt aproape nimic. Căciula lui Mircea a dispărut de la picioarele mele. Şi picioarele îmi sunt prinse sub stratul de zăpadă şi crengi uscate. Încetul cu încetul realizez că suntem la baza povârnişului, aproape de malul lacului. Râpa pe care ne aflam cedase sub noi şi acum… acum am dat de dracu! Toţi!

Mircea se apleacă deasupra mea. Începe să scormonească cu mâinile în zăpada de pe mine. Uşor pot să îmi ridic braţele şi picioarele. Lângă mine Andrei se scutură de zăpadă şi îşi caută sora în mormanul de zăpadă. Sub mine simt mişcare. O aud. E sub genunchiul meu.

-- E aici! E aici! ţip eu. Toţi trei ne apucăm să săpăm ca nişte disperaţi. E prinsă sub nişte crengi mari de care trag cu toată puterea. Şi aproape că nu mai am deloc. Reuşim să tragem de ea atât de puternic încât începe să ţipe. Plânge şi abia poate respira. E lângă noi acum. Andrei nu mai spune nimic ci doar îţi ţine sora de braţ. O ajutăm să se ridice. Tremură. Nu am mai văzut-o niciodată atât de speriată, iar privirea ei îmi dă şi mie fiori reci. Pare a-mi spune printr-e lacrimi „ţi-am zis eu”. Obrazul îi sângerează. Abia acum văd. Cu puţină zăpadă încerc să îi opresc sângele. Un moment se retrage, dar mă lasă. Suportă durerea şi îţi suprimă orice sunet care ar putea să o trădeze…

Suntem cu toţii bine…

6.

E întuneric şi doar puştiul are o lanternă de buzunar. Ceasul i s-a oprit la cinci jumătate, dar noi ştim că ora e mult mai înaintată. Mircea priveşte spre povârnişul de pe care am căzut.

-- E prea abrupt, îi spun eu. Nu o să îl putem urca. Singura soluţie e să traversăm lacul. Urăsc să spun asta. Nu am nici o tragere de inimă să trec peste întinderea îngheţată, dar ne găsim înconjuraţi din spate de râpa pe care nu o putem urca înapoi iar în faţă doar lacul

-- Crezi că ne ţine gheaţa?, întrebă Adriana. – Nu ştiu, Mircea aşa zicea! şi îmi intorc privirea spre el. Clăpăugul nu mai părea atât de sigur. Se căută de ţigări dar pachetul zăcea undeva prin mormanul de zăpadă.

Uşor luna se ridică deasupra noastră, iar pădurea naşte sunete atât de ciudate. Mă gândesc că dacă aş fi singur aş crăpa numai de frica a ceea ce ar putea ascunde întunericul dintre copaci.

-- Trebuie să trecem! Probabil că ai noştri au plecat să ne caute, trebuie să ajungem măcar pe malul celălalt, spun eu. Mircea mă aprobă. De asta aveam nevoie…

Adriana îmi strânge braţul. Încă mai tremură. Jacheta ei e udă, îmbibată cu zăpadă. Vrea să îmi spună ceva, dar o opresc. Îi dau haina mea. E îmblănită, iar zăpada nu a ajuns la interior. E frig! Acum descopăr cât de frig e. Valul fierbinte s-a dus, iar gerul muşcă prin bluza mea. Nu mă mai gândesc decât că trebuie să trec dincolo. Asta e singurul lucru pe care îl mai putem face acum, toţi patru. Şi luna ne va ajuta. Lumina se reflectă în albul zăpezii, nici măcar nu mai avem nevoie de lanterna puştiului.

7.

-- E simplu, am văzut asta într-un film. Trebuie să trecem unul câte unul, în şir indian, vorbi ca un expert Mircea. Prinse glas clăpăugul acum că lumina e mult mai clară. Totul e aşa de liniştit pe întinderea asta albă. Şi vântul pare a sta în loc. Nu se mai aude aproape nimic, în afara respiraţiilor noastre. Primul pas îl face Mircea. Gheaţa la mal e groasă. O bate din când în când cu un băţ. Sună tare, a piatră… Mircea, eu, Adriana şi Andrei , unul în spatele celuilalt pe întinderea de gheaţă acoperită cu un strat subţire de zăpadă.

-- E tare ca stânca, spune Mircea victorios. Andrei prinde viaţă în spatele nostru. Puştiul e ca argintul viu. Mă uit la el şi văd că începe să facă piruete pe gheaţă. Ghetele cu tălpi netede, de oraş îl ajută. Se distrează de minune. Fuge inainte, patinează, ţipă, iar ecoul se întoarce la noi.

-- Nu fi tâmpit, urlă soră-sa la el. Vino în spatele meu! Andrei o ignoră. Ştie că gheaţa e tare şi profită de ocazie. Mircea îi dă apă la moară. – E tare ca betonul, v-am zis eu!

Începe joaca. Uităm că în urmă cu doar câteva zeci de minute era să dăm de dracu. Uităm că sub noi se întinde un adânc… uităm, uităm.

Şi luna asta, şi toată întinderea albă şi cerul ce aproape că atinge vârfurile copacilor de dincolo de lac. Plutim spre mal, alunecăm, ne învârtim, chiotim, râdem, lăsăm totul în urmă. Ochii Adrianei sunt minunaţi şi mâinile ei ce stau încleştate de braţele mele şi tâmpla ei ce se sprijină din când pe umărul meu. În jurul nostru, ca doi spiriduşi dezlănţuiţi Mircea şi Andrei se învârtesc aruncând cu zăpadă în toate părţile.

8.

Cu vocile noastre umplem liniştea. E un calm ciudat. Puştiul tot ţopăie în colo şi în coace şi nu mă lasă să gândesc. Nici privirea sorăsii, nici încrederea cu care Mircea păşeşte pe gheaţă nu îmi lasă gândurile să umble pe drumul lor. Suntem atât de aproape de mal… Numai dacă Andrei ar înceta cu zbenguiala. Va trebui să motivăm lipsa noastră, de ce avem hainele pline de zăpadă, ce de Adriana e lovită…Sunt la zece metri de malul celălalt şi grăbesc pasul. O trag pe fată după mine. Ea încearcă să îl facă pe Andrei să termine cu joaca. Puştiul e de capul lui…

Trei paşi, doi... Un sunet ciudat ajunge până la mine. Ştiu ce e, dar nu vreau să întorc privirea. Gheaţa crapă în spatele nostru. Pe mal a ajuns Mircea. Adriana e lângă mine şi din un singur pas ajunge lângă Mircea. După o secundă îi văd figura înmărmurită. Nu apuc decât să îmi întorc capul, ca să îl observ pe Andrei cum dispare sub gheaţa crăpată. Adriana ţipă, Mircea nu mai reacţionează deloc. Îl aud pe puşti zbătându-se în gaură, apa clipocind, gheaţa crăpând. Nu mai e vreme, mă arunc pe burtă, poate reuşesc să îl prind de mână. Mă tărăsc până la el. Nu e mult până la mal, îl pot trage de acolo, sunt sigur că pot. Nu mai simt nimic, nici frig şi nici frică. E doar e nebunie, dar pe Andrei trebuie să îl scot de acolo. Ţip la el, îi văd mâinile cum încearcă să se prindă de buza hăului de gheaţă. De nu s-ar mai zbate atât. Ajung la el, apa e atât de rece, iar el dispare în gaura aceea neagră. O Doamne! Aud ţipetele Adrianei de pe mal. Întorc privirea şi îl văd pe Mircea pornind pe burtă spre mine. – Mă duc după el! O spun tare. Mă aude. Eu nu îl mai aud, sunt deja sub apă. Mă loveste ca un val de gheaţă, rece rece. Simt cum inima ar vrea să mi se oprească. Mă dor tâmplele, simt cum îmi plezneşte capul. Pe Andrei îl simt cu vârful bocancului. Mă afund după el pe întuneric. Îl dibuiesc, pare că se mişcă. Îl prind de haină şi îl imping deasupra mea, la suprafaţă. Îmi adun ultimele puteri. Îl împing cu umărul. Mircea e acolo, îl trage spre el, îl târăşte spre mal. Abia apuc să ridic capul de sub apă şi simt că nu îmi mai pot mişca picioarele. Hăul mă trage şi pe mine în jos şi cred că nu îi mai pot rezista. E atât de frig şi sunt atât de obosit, iar braţele îmi amorţesc. Aproape că nu le mai simt…

9.

Sunt tras. Dar nu spre adânc. O mână magică şi puternică mă eliberează de încleştarea apelor. Vroiam să adorm, să nu mai simt nimic. Aud vocea ei: -- Trezeşte-te! Te rog! Adriana mă trage spre mal. Aud paşii clăpăugului lângă mine. Mâna lui fermă îmi cuprinde faţa. Şi e atât de frig, mai frig decât mi-a fost vreodată. Deschid ochii şi reuşesc să îl zăresc pe puşti lângă mine. Tremura din toate încheieturile… În depărtare aud voci…

-- Aici! Aici! Suntem aici! Adriana ţipă cât o ţin plămânii. Asta e un lucru bun. Se apleacă asupra mea. Ochii ei sunt asemenea cerului pe care cu siguranţă în voi vedea mâine. – Mergem acasă!, îmi spune ea.