De felul meu nu cred în minuni. În micile bucurii pe care nu le vrem explicate am uitat de multă vreme să cred. Un infidel, un ateu al spontaneității vieții sunt. În vreme ce unii ridicau altare micilor miracole ce le ghidau drumul spre undeva, ale mele minuni își găseau mereu explicația logică, rezonabilă, rațională și peste toate dezamăgitoare.
Încerci o dezamăgire cruntă atunci când descoperi că o anumită întâmplare fericită, pe care oricine ar plasa-o cu pioșenie în categoria miracolelor, se dovedește a fi numai rezultatul unor acțiuni simple, ultima verigă a unui lanț de întâmplări ce au colaborat după legi fizice cunoscute pentru a o produce.
Era seară, mult prea târziu pentru mine și am urcat într-un taxi pentru a merge acasă. Gerul acela părea născut și încetățenit în asfaltul străzilor noastre. Și atunci m-a lovit. Nu doar căldura și mirosul de deodorant ieftin de taxi ci melodia aceea, versurile, vocea. Leonard Cohen într-un taxi, la miezul nopții. Am întrebat-o pe însoțitoarea mea dacă rimurile acelea sunt într-adevăr ceea ce par. Mi-a răspuns din priviri că da…
Pentru oricine altcineva întâmplarea asta banală nu ar putea fi decât o simplă și trecătoare plimbare nocturnă cu taxiul. Pentru mine însă a fost un mic și foarte însemnat miracol. Nu am putut găsi atunci mecanismul din spatele lui și nici acum, oricât aș încerca, iar din acest motiv l-am clasificat la categoria miracole. Primul. Și atât de personal încât doar eu îl pot aprecia.
Se întâmpla acum fix șase zile. Se spune despre Cohen că e un miracol al muzicii, că mecanismele din spatele genialității sale nu pot fi descoperite decât în sufletul său imaterial de artist.
Tu ce miracol ai trait?
Am trait miracolul de a intalni oameni cu care sa pot imparti un miracol...rar, ce-i (ne)drept...dar miraculosul, prin definitie, nu e peren...:)
RăspundeţiŞtergere