În loc de "mulţumesc"

„…Dar am strâns-o la piept. I-am deschis uşa sufletului meu, am chemat-o şi ea a venit. Şi, deşi mi-e dragă şi scumpă, n-am zăvorât uşa în urma ei. Am vrut să rămână aşa cum o aflasem: liberă şi neîngrădită. Şi pentru prima oară, am simţit cum teama păleşte „de drept, de fapt şi de necaz”

Cu ani în urmă nu aş fi considerat-o decât o provocare. Nici măcar atât, mai ales că, un gentleman fiind, nu alerg după cauze pierdute, aşa cum era ea atunci. Acum patru ani aproape că semnase la primărie pentru noul ei soţ, o achiziţie absolut anostă, după opinia mea de atunci. Mi-am spus în sinea mea că nu e decât „încă una”. Una care, deşi sclipitoare şi mereu jovială, de o inteligenţă debordantă şi posesoare a unui minunat set de ochi negri nu poate vedea mai mult decât orizontul molcom şi casnic unei căsătorii premeditate, mult prea timpurii. Şi cam asta a fost tot, aruncând, tot în sinea mea, acel clasic „femei!”. Dacă aş fi ştiut atunci cât de mult ma însel. Patru ani, da, patru ani, posesoarea ochilor negri a dispărut din norişorul meu de aşteptări, din plaja mea de prezenţe suave feminine şi evident din agenda telefonului meu.

Câteodată însă, prin nu ştiu ce miracol (iar eu, din principiu, nu mă bazez pe miracole), cauzele pe care le crezi pierdute sunt atât de aproape câştigate încât, între tine şi ele nu e rost decât de un scurt şi eroic asediu.

Întâmplarea (sau poate alte forţe neştiute ale Universului) a făcut ca în această primăvară îngheţată să o reîntâlnesc. Era de parcă cele aproximativ 1440 de zile ( o veşnicie după standardul meu) nu ar fi trecut deloc. La fel ca în ziua în care am ţinut-o în braţe şi i-am urat „La mulţi ani!”. Undeva la graniţa dintre lume şi vis ar fi putut sta ea, iar ochii îi păreau în seara aceea mai pătrunzători decât oricând. Am ştiut, din secunda în care m-a privit zâmbind de pe cealaltă parte a străzii că vechile mele raţiuni legate de ea nu mai aveau nici un fel de fundament. De puţine ori mi s-a întâmplat ca o construcţie atât de solidă şi logică, ţesută de mine să pice dintr-un sigur foc. Despre ea totul se schimba, gândind în acelaşi timp cât de superficială scară de valori prezint uneori.

Am redescoperit-o cu sinceră uimire şi cu aceeaşi sinceritate spun că găsesc câte ceva nou la ea şi acum. E ca un făcut să impărtăşim multe lucruri despre care nici măcar nu ştiam că există. Acum patru ani împărţeam cu ea o zodie; azi împărţim aproape totul. E un adevărat miracol, unul pe care nu îl ştiam, nu îl aşteptam şi la care nici măcar nu speram. „Lucrurile bune se arată doar celor care ştiu să le aştepte”, spune o veche şi mult roasă zicală. Dacă aş fi ştiut ce aştept poate aş fi făcut-o mai cu patimă, mai cu dorinţă, mai cu entuziasm. Dacă aş fi ştiut ce complot universal mi se urzeşte, cei patru ani ar fi trecut mai repede, mai plini de speranţă, mai lipsiţi de îndoieli, mai puţin uzitaţi de căutări fără de răspuns. Totul are însă o logică, pe care însă nu o pot pătrunde acum. Poate dacă aş fi ştiut, banal şi infim cu duhul cum mă ştiu, m-aş fi culcat pe urechea ce imi cânta în surdină numele ei. Poate nici nu ar fi venit, ştiind că o aştept. Totul are însă o logică...o magistrală, impetuoasă, ferventă, inexplicabilă mie logică.

În locul unui banal "mulţumesc" aş vrea să îi spun multe. Lângă ea însă aceste multe dispar. E acel efect secundar pe care îl simţim atunci când iubim. Golul umplut de Sentiment nu mai lasă loc vorbelor. Azi însă mă simt ca un electrician ce nu e în stare să îşi schimbe propriul bec, în propria casă. Norocul meu e că ea ştie, deşi pare atât de simplist să mă bazez pe intuiţia ei faţă de recunoştinţa mea.

PS: Mai jos "Dein ist mein ganzes Hert". În ultima vreme doar muzica asta poate descrie ce simt. E un soi de instrument, mai cultivat ce-i drept, dar nici iubirea asta nu e una oarecare...