Sergiu Mir

Un jour à me souviens II

2010-08-18T17:24:00.002+03:00

Un jour à me souviens

2010-08-17T17:24:00.005+03:00

15 august 2010

Dacă cineva mi-ar fi spus cu o lună înainte că mă voi căsători l-aş fi crezut nebun. Azi, imaginile stau mărturie "nebuniei" noastre.

Vorba ăluia: Dacă inteligenţa ar creşte pe garduri ar mânca-o toţi măgarii

2010-05-24T16:04:00.005+03:00

Zicea un ins, mai deştept decât mine, că, dacă inteligenţa ar creşte pe garduri, orice măgar s-ar înfrupta din stufoşenia ei imaculat-verzuie. Cum astfel de minuni botanico-celeste nu există, nu ai să vezi măgar deştept, înfoindu-şi coada cu voluptate intelectuală la nu ştiu ce sindrofie remarcantă şi remarcabilă. Ba dimpotrivă, se pare că pe gardurile patriei, pe ziduri, pe coşurile de gunoi, pe bancuţele din parc, pe blocuri, bloguri şi alte asemenea arătări tehnologice creşte (sic!) prostia. Şi aşa de frumos clorofilată se răspândeşte minunăţia, încât orice măgar benevol şi de salată amator o găseşte drept cel mai delicios prânz.

Acum pe bune! La câte inepţii am auzit şi citit în ultimele luni vorbite, dănţuite şi postate, trăiesc cu o vagă impresie că e pe trend să fi idiot. Iar impresia asta devine, din vagă şi transparentă, din ce în ce mai certă. Mă uitam azi, întors din concediu, câte scrisorele am primit în mail care îmi cer fervent să mă alătur cauzei de schimbare a ţării. O inflaţie de naţionalişti, genii neştiute şi salvatori ai patriei a explodat în mailul meu, minţi agere care mă provoacă să pun umărul la scoaterea naţiunii din căcat, pentru că "nu se mai poate aşa" şi în definitiv "sistemul trebuie schimbat" mai ales că eu, ca să vezi, sunt unul din cei care "poate" şi "vrea" să îşi crească progeniturile în progres, în ţara lui Lapte şi Miere şi probabil Biscuiţi cu cacao.

Vă spun, "Profeţii de Facebook" mă scot din sărite. Şi sţiţi de ce? Pentru că dincolo de cuvintele scrise nu stă nimic. Un mail dat mai departe la lista de prieteni nu schimbă nimic vericule!

În loc de "mulţumesc"

2010-04-26T19:33:00.003+03:00

„…Dar am strâns-o la piept. I-am deschis uşa sufletului meu, am chemat-o şi ea a venit. Şi, deşi mi-e dragă şi scumpă, n-am zăvorât uşa în urma ei. Am vrut să rămână aşa cum o aflasem: liberă şi neîngrădită. Şi pentru prima oară, am simţit cum teama păleşte „de drept, de fapt şi de necaz”

Cu ani în urmă nu aş fi considerat-o decât o provocare. Nici măcar atât, mai ales că, un gentleman fiind, nu alerg după cauze pierdute, aşa cum era ea atunci. Acum patru ani aproape că semnase la primărie pentru noul ei soţ, o achiziţie absolut anostă, după opinia mea de atunci. Mi-am spus în sinea mea că nu e decât „încă una”. Una care, deşi sclipitoare şi mereu jovială, de o inteligenţă debordantă şi posesoare a unui minunat set de ochi negri nu poate vedea mai mult decât orizontul molcom şi casnic unei căsătorii premeditate, mult prea timpurii. Şi cam asta a fost tot, aruncând, tot în sinea mea, acel clasic „femei!”. Dacă aş fi ştiut atunci cât de mult ma însel. Patru ani, da, patru ani, posesoarea ochilor negri a dispărut din norişorul meu de aşteptări, din plaja mea de prezenţe suave feminine şi evident din agenda telefonului meu.

Câteodată însă, prin nu ştiu ce miracol (iar eu, din principiu, nu mă bazez pe miracole), cauzele pe care le crezi pierdute sunt atât de aproape câştigate încât, între tine şi ele nu e rost decât de un scurt şi eroic asediu.

Întâmplarea (sau poate alte forţe neştiute ale Universului) a făcut ca în această primăvară îngheţată să o reîntâlnesc. Era de parcă cele aproximativ 1440 de zile ( o veşnicie după standardul meu) nu ar fi trecut deloc. La fel ca în ziua în care am ţinut-o în braţe şi i-am urat „La mulţi ani!”. Undeva la graniţa dintre lume şi vis ar fi putut sta ea, iar ochii îi păreau în seara aceea mai pătrunzători decât oricând. Am ştiut, din secunda în care m-a privit zâmbind de pe cealaltă parte a străzii că vechile mele raţiuni legate de ea nu mai aveau nici un fel de fundament. De puţine ori mi s-a întâmplat ca o construcţie atât de solidă şi logică, ţesută de mine să pice dintr-un sigur foc. Despre ea totul se schimba, gândind în acelaşi timp cât de superficială scară de valori prezint uneori.

Am redescoperit-o cu sinceră uimire şi cu aceeaşi sinceritate spun că găsesc câte ceva nou la ea şi acum. E ca un făcut să impărtăşim multe lucruri despre care nici măcar nu ştiam că există. Acum patru ani împărţeam cu ea o zodie; azi împărţim aproape totul. E un adevărat miracol, unul pe care nu îl ştiam, nu îl aşteptam şi la care nici măcar nu speram. „Lucrurile bune se arată doar celor care ştiu să le aştepte”, spune o veche şi mult roasă zicală. Dacă aş fi ştiut ce aştept poate aş fi făcut-o mai cu patimă, mai cu dorinţă, mai cu entuziasm. Dacă aş fi ştiut ce complot universal mi se urzeşte, cei patru ani ar fi trecut mai repede, mai plini de speranţă, mai lipsiţi de îndoieli, mai puţin uzitaţi de căutări fără de răspuns. Totul are însă o logică, pe care însă nu o pot pătrunde acum. Poate dacă aş fi ştiut, banal şi infim cu duhul cum mă ştiu, m-aş fi culcat pe urechea ce imi cânta în surdină numele ei. Poate nici nu ar fi venit, ştiind că o aştept. Totul are însă o logică...o magistrală, impetuoasă, ferventă, inexplicabilă mie logică.

În locul unui banal "mulţumesc" aş vrea să îi spun multe. Lângă ea însă aceste multe dispar. E acel efect secundar pe care îl simţim atunci când iubim. Golul umplut de Sentiment nu mai lasă loc vorbelor. Azi însă mă simt ca un electrician ce nu e în stare să îşi schimbe propriul bec, în propria casă. Norocul meu e că ea ştie, deşi pare atât de simplist să mă bazez pe intuiţia ei faţă de recunoştinţa mea.

PS: Mai jos "Dein ist mein ganzes Hert". În ultima vreme doar muzica asta poate descrie ce simt. E un soi de instrument, mai cultivat ce-i drept, dar nici iubirea asta nu e una oarecare...

Ideea unora despre perfecțiune

2010-02-22T21:49:00.004+02:00

... nu mă interesează. Și nu o spun din cauza vechiului și mult prea folositului motiv care afirmă fără urmă de îndoială că perfecțiunea nu există. Ba dimpotrivă, nu mă interesează ideea unora despre pefecțiune pentru că oricum ea există în câte minți cugetează și consumă energie vitală pe planetă. Și tu și eu avem propriul nostru standard/șablon când vine vorba de lucruri ori oameni desăvârșiți.

De câteva zile încoace ideea mea de perfecțiune se ascunde în vocea sopranei de mai sus. Numele ei e Anna Netrebko și știu că voi, dragii mei cititori nu dați doi bani pe faima ei ori pe alte nume fugitive precum Puccini, La Boheme ori orice alt moft scornit de mine. Încercați totuși, de dragul lucrurilor exotice, să ascultați până la capăt bucata de mai sus. Dacă nu reușiți nu vă îngrijorați, o sa îmi treacă pasiunea pentru rusoaica asta la un moment dat.

Esența unui miracol

2010-02-18T19:25:00.002+02:00

De felul meu nu cred în minuni. În micile bucurii pe care nu le vrem explicate am uitat de multă vreme să cred. Un infidel, un ateu al spontaneității vieții sunt. În vreme ce unii ridicau altare micilor miracole ce le ghidau drumul spre undeva, ale mele minuni își găseau mereu explicația logică, rezonabilă, rațională și peste toate dezamăgitoare.

Încerci o dezamăgire cruntă atunci când descoperi că o anumită întâmplare fericită, pe care oricine ar plasa-o cu pioșenie în categoria miracolelor, se dovedește a fi numai rezultatul unor acțiuni simple, ultima verigă a unui lanț de întâmplări ce au colaborat după legi fizice cunoscute pentru a o produce.

Era seară, mult prea târziu pentru mine și am urcat într-un taxi pentru a merge acasă. Gerul acela părea născut și încetățenit în asfaltul străzilor noastre. Și atunci m-a lovit. Nu doar căldura și mirosul de deodorant ieftin de taxi ci melodia aceea, versurile, vocea. Leonard Cohen într-un taxi, la miezul nopții. Am întrebat-o pe însoțitoarea mea dacă rimurile acelea sunt într-adevăr ceea ce par. Mi-a răspuns din priviri că da…

Pentru oricine altcineva întâmplarea asta banală nu ar putea fi decât o simplă și trecătoare plimbare nocturnă cu taxiul. Pentru mine însă a fost un mic și foarte însemnat miracol. Nu am putut găsi atunci mecanismul din spatele lui și nici acum, oricât aș încerca, iar din acest motiv l-am clasificat la categoria miracole. Primul. Și atât de personal încât doar eu îl pot aprecia.

Se întâmpla acum fix șase zile. Se spune despre Cohen că e un miracol al muzicii, că mecanismele din spatele genialității sale nu pot fi descoperite decât în sufletul său imaterial de artist.

Tu ce miracol ai trait?

Poveste de iarnă

2010-01-19T10:46:00.005+02:00

Și ce dacă ninge! Nu e ca și cum ar ploua. Hainele nu ți se umezesc până la piele și nici toată apa aceea murdară care se scurge pe asfalt nu îți intră în adidași. Când ninge e mult mai bine. Poți sta cât poftești afară cu singura grijă ca nu cumva să stai pe loc și să te ningă în asemenea hal încât să te transformi în om de zăpadă. Și până acum nici unul din tovarășii mei nu s-a transformat în om de zăpadă, în afara celor pe care puştii din cartier îi ridică azi pentru ca mâine să îi nimicim noi cu bulgări de nea. O Doamne, poruncește zăpezii să cadă și mâine! Nu vrem apă în adidași, vrem omăt înghețat pe tivul blugilor, vrem degete amorțite de frig, vrem țipete și îmbrânceli în stratul din ce în ce mai gros. Vrem să ne vedem vecinii împingând rablele vechi ce se încăpățânează să învingă nămeții, vrem să ne minunăm de cât de diferită e lumea atunci când totul e acoperit cu alb. E ca şi cum întreaga noastră viaţă s-ar condensa într-o singură zi, doar una, absorbită de alb şi de sforţarea unora de a-l depăşi. Plec cu lopata să fac pârtie şi asta e straşnica motivaţie de a lipsi de acasă cu orele. Tovarăşii adunaţi în stradă îşi strigă pe rând motivele pentru care au ieşit în pustiul alb… Mircea spune că vrea să cumpere ţigări babacului, deşi cu toţii ştim că din toată familia lui doar el, puştanul, fumează. E un zbanghiu ale cărui urechi mari şi clăpăuge s-au înroşit acum ca nişte raci dolofani aruncaţi în oala cu apă clocotită. Adriana îşi îndreaptă privirea către mine şi apoi un bulgăre, aşa, să mă facă atent. Fata vecinilor, cea mai drăguţă din tot cartierul şi asta doar pentru că o spune ea. Andrei, fratelei ei îi pune o piedică şi o trânteşte cu faţa în omătul pufos pufos. Ridicâdu-se cu greutate îl înjură de mamă, de parcă nu ar fi şi mama ei şi îi promite cele mai groaznice chinuri dacă îl prinde. Puştanul blond şi alb ca laptele fuge râzând către Mircea cerându-i o ţigare. Dacă ne-ar vedea ai nostri nu am mai ieşi din case cu lunile…

--Unde mergem? Adriana are ochii ca şi cerul. Azi chiar e cea mai frumoasă fată din cartier. Poate pentru că e singura pe stradă la ora asta. Mă întreabă din nou: Unde mergem? Ridic din umeri şi îl caut pe Mircea. El e capul răutăţilor şi noi, ca nişte ucenici curajoşi, îl urmăm.

-- Mergem pe lac, a îngheţat şi îl putem trece, spune Mircea. Cu toţii încuviinţăm, chiar dacă ştim că părinţii ne-au interzis să ne apropiem de lacul acela. Azi lucrurile oprite sunt cele mai tentante. Aşa au fost mereu.

Ca să ajungi la lacul despre care Mircea jură că ar fi îngheţat va trebui să traversăm un pâlc de pădure de dincolo de linia de cale ferată. Nu e mult până acolo, dar nu e nici uşor. Încă mai fulguie. Andrei se ţine de şotii aruncând cu bulgări de zăpadă în mine şi soră-sa. Mă ţin cu ea de mână. Nu ştiu din ce motiv. Piciul aleargă în stânga şi dreapta până când Mircea îl prinde şi îl trânteşte în zăpadă. Suntem aproape de calea ferată pe care o trecem în chiote. Suntem patru temerari în căutarea unui mare nimic. Aşa am făcut mereu, iar azi o să facem la fel.

-- Cine ajunge primul la copac e un mare şmecher!, urlu eu după ce îmi iau avansul necesar pentru a fi întradevăr cel mai mare dintre smecheri. Ceata mă urmăreşte până la primul arbore pe care îl cuprind cu braţele. Râdem ca nişte descreieraţi, urlăm, ţipăm, nimeni nu ne aude. Aici putem fi ce vrem…

Ninsoarea se opreşte, iar noi ne decidem să urmăm cărarea către lac. Pădurea e acum o amestecătură de alb şi negru, ca unul din filmele despre care mama spune „uite aici artă!”.

Care-i poteca? Totul e alb, nimic nu se mai potriveşte cu ceea ce ştim.

Poate ar trebui să ne întoarcem, spune Adriana. Ha! Se vede că e fată. I-a pierit curajul la cel mai mic semn de pericol. Asta ne face să mergem mai departe. Cu toate că nici eu, nici Mircea şi în nici un caz mucosul de Andrei nu mai ştim care e poteca spre lac. Intrăm în pădure, iar stratul de frunze de sub zăpadă foşneşte sub bocancii noştri. O trag după mine pe Adriana, iar Mircea merge ţanţoş în faţa noastră printre copaci. Între noi Andrei, ce nu se poate opri din vorbit. Fulgi mari de zăpadă scapă din când în când de coroana arborilor şi se aşază pe hainele noastre. Unul s-a oprit pe nasul meu. Altul pe obrazul Adrianei. De ce ochii mei se opresc azi mai mult la ea? Nu apuc să mă gândesc mult la asta că simt o smucitură. Mircea mă trage spre el şi îmi spune la ureche că habar nu are unde suntem. Ne oprim. Într-adevăr, pădurea, iarna e alta. Totul e mult mai compact, nimic din ceea ce ştiam nu e de recunoscut. Poate Adriana avea dreptate. Ar trebui să ne întoarcem…

Sau nu!

-- Uite, urcăm coasta asta şi ajungem la lac, spun eu. Povârnişul mi se pare atât de familiar încât pot jura că în spatele lui se întinde ochiul de apă pe care îl căutam. Toţi încuviinţează, mai puţin Adriana. Nu îmi pasă! Preiau conducerea, cel puţin pentru a demonstra că am dreptate. Urc primul, deşi e foarte greu. Bocancii îmi alunecă pe panta abruptă, mă folosesc de mâini, mă sprijin de trunchiul copacilor. Îmi văd prietenii făcând aceleaşi încercări ca şi mine. Ne ajutăm, ne tragem unul pe celălat până ajungem toţi sus, epuizaţi, fără putere…Din depărtare, în spatele nostru un sunet prelung sparge liniştea. E doar vântul, le spun eu, fără să fiu convins că aşa e.

Lacul nu e decât o întindere ovală albă. Mircea avea dreptate. A îngheţat şi se vede de aici de sus ca un ochi lovit de cataractă ce priveşte spre cer. Am pierdut noţiunea timpului pentru că ceasul lui Andrei arată cinci. Deja se întunecă, iar noi suntem la jumătatea călătoriei. Trebuie să ajungem acolo şi să îl traversăm. De ce o fi durat atâta să ajungem până aici? Privesc mai bine. Şi Mircea îşi face ochii roată de pe povârnişul pe care ne aflam. Ne adunăm în jurul lui.

-- Suntem dincolo! Am ocolit lacul, am rătăcit poteca şi am ocolit lacul, spune el.

-- Trebuie să ne întoarcem pe unde am venit, intervine Adriana. În ochii ei se poate citi că e speriată. Din nou mă trezesc că doar ochii ei îmi captează atenţia. Pentru o clipă realizez că are dreptate. Gândul îmi e tăiat de un sunet înfundat. E ca şi cum un copac ar cade, dar nimic nu se mişcă. Doar noi… Dintr-o dată sub noi se cască hăul. Mă trezesc tras în jos cu putere, Adriana peste mine, Mircea şi Andrei dispar din faţa mea. Totul e năucitor, iar sunetul acela turbat ne trage pe toţi în jos. Crengi se rup, iar noi alunecăm cu viteză spre malul lacului îngheţat. Toţi tipă, iar încercările noastre de a ne prinde de ceva sunt inutile. Căderea e lungă, agăţăm crengi, iar zăpada de sus vine peste noi ca o avalanşă. Un val fierbinte îmi cuprinde tâmplele şi apoi pieptul. Nu văd decât pâmânt, crengi uscate şi multă multă zăpadă. Căciula neagră a lui Mircea e la picioarele mele…

Fulgi, mulţi fulgi şi cerul e negru. Pieptul îmi e prins ca într-o menghină. Nu mai simt aproape nimic. Căciula lui Mircea a dispărut de la picioarele mele. Şi picioarele îmi sunt prinse sub stratul de zăpadă şi crengi uscate. Încetul cu încetul realizez că suntem la baza povârnişului, aproape de malul lacului. Râpa pe care ne aflam cedase sub noi şi acum… acum am dat de dracu! Toţi!

Mircea se apleacă deasupra mea. Începe să scormonească cu mâinile în zăpada de pe mine. Uşor pot să îmi ridic braţele şi picioarele. Lângă mine Andrei se scutură de zăpadă şi îşi caută sora în mormanul de zăpadă. Sub mine simt mişcare. O aud. E sub genunchiul meu.

-- E aici! E aici! ţip eu. Toţi trei ne apucăm să săpăm ca nişte disperaţi. E prinsă sub nişte crengi mari de care trag cu toată puterea. Şi aproape că nu mai am deloc. Reuşim să tragem de ea atât de puternic încât începe să ţipe. Plânge şi abia poate respira. E lângă noi acum. Andrei nu mai spune nimic ci doar îţi ţine sora de braţ. O ajutăm să se ridice. Tremură. Nu am mai văzut-o niciodată atât de speriată, iar privirea ei îmi dă şi mie fiori reci. Pare a-mi spune printr-e lacrimi „ţi-am zis eu”. Obrazul îi sângerează. Abia acum văd. Cu puţină zăpadă încerc să îi opresc sângele. Un moment se retrage, dar mă lasă. Suportă durerea şi îţi suprimă orice sunet care ar putea să o trădeze…

Suntem cu toţii bine…

E întuneric şi doar puştiul are o lanternă de buzunar. Ceasul i s-a oprit la cinci jumătate, dar noi ştim că ora e mult mai înaintată. Mircea priveşte spre povârnişul de pe care am căzut.

-- E prea abrupt, îi spun eu. Nu o să îl putem urca. Singura soluţie e să traversăm lacul. Urăsc să spun asta. Nu am nici o tragere de inimă să trec peste întinderea îngheţată, dar ne găsim înconjuraţi din spate de râpa pe care nu o putem urca înapoi iar în faţă doar lacul

-- Crezi că ne ţine gheaţa?, întrebă Adriana. – Nu ştiu, Mircea aşa zicea! şi îmi intorc privirea spre el. Clăpăugul nu mai părea atât de sigur. Se căută de ţigări dar pachetul zăcea undeva prin mormanul de zăpadă.

Uşor luna se ridică deasupra noastră, iar pădurea naşte sunete atât de ciudate. Mă gândesc că dacă aş fi singur aş crăpa numai de frica a ceea ce ar putea ascunde întunericul dintre copaci.

-- Trebuie să trecem! Probabil că ai noştri au plecat să ne caute, trebuie să ajungem măcar pe malul celălalt, spun eu. Mircea mă aprobă. De asta aveam nevoie…

Adriana îmi strânge braţul. Încă mai tremură. Jacheta ei e udă, îmbibată cu zăpadă. Vrea să îmi spună ceva, dar o opresc. Îi dau haina mea. E îmblănită, iar zăpada nu a ajuns la interior. E frig! Acum descopăr cât de frig e. Valul fierbinte s-a dus, iar gerul muşcă prin bluza mea. Nu mă mai gândesc decât că trebuie să trec dincolo. Asta e singurul lucru pe care îl mai putem face acum, toţi patru. Şi luna ne va ajuta. Lumina se reflectă în albul zăpezii, nici măcar nu mai avem nevoie de lanterna puştiului.

-- E simplu, am văzut asta într-un film. Trebuie să trecem unul câte unul, în şir indian, vorbi ca un expert Mircea. Prinse glas clăpăugul acum că lumina e mult mai clară. Totul e aşa de liniştit pe întinderea asta albă. Şi vântul pare a sta în loc. Nu se mai aude aproape nimic, în afara respiraţiilor noastre. Primul pas îl face Mircea. Gheaţa la mal e groasă. O bate din când în când cu un băţ. Sună tare, a piatră… Mircea, eu, Adriana şi Andrei , unul în spatele celuilalt pe întinderea de gheaţă acoperită cu un strat subţire de zăpadă.

-- E tare ca stânca, spune Mircea victorios. Andrei prinde viaţă în spatele nostru. Puştiul e ca argintul viu. Mă uit la el şi văd că începe să facă piruete pe gheaţă. Ghetele cu tălpi netede, de oraş îl ajută. Se distrează de minune. Fuge inainte, patinează, ţipă, iar ecoul se întoarce la noi.

-- Nu fi tâmpit, urlă soră-sa la el. Vino în spatele meu! Andrei o ignoră. Ştie că gheaţa e tare şi profită de ocazie. Mircea îi dă apă la moară. – E tare ca betonul, v-am zis eu!

Începe joaca. Uităm că în urmă cu doar câteva zeci de minute era să dăm de dracu. Uităm că sub noi se întinde un adânc… uităm, uităm.

Şi luna asta, şi toată întinderea albă şi cerul ce aproape că atinge vârfurile copacilor de dincolo de lac. Plutim spre mal, alunecăm, ne învârtim, chiotim, râdem, lăsăm totul în urmă. Ochii Adrianei sunt minunaţi şi mâinile ei ce stau încleştate de braţele mele şi tâmpla ei ce se sprijină din când pe umărul meu. În jurul nostru, ca doi spiriduşi dezlănţuiţi Mircea şi Andrei se învârtesc aruncând cu zăpadă în toate părţile.

Cu vocile noastre umplem liniştea. E un calm ciudat. Puştiul tot ţopăie în colo şi în coace şi nu mă lasă să gândesc. Nici privirea sorăsii, nici încrederea cu care Mircea păşeşte pe gheaţă nu îmi lasă gândurile să umble pe drumul lor. Suntem atât de aproape de mal… Numai dacă Andrei ar înceta cu zbenguiala. Va trebui să motivăm lipsa noastră, de ce avem hainele pline de zăpadă, ce de Adriana e lovită…Sunt la zece metri de malul celălalt şi grăbesc pasul. O trag pe fată după mine. Ea încearcă să îl facă pe Andrei să termine cu joaca. Puştiul e de capul lui…

Trei paşi, doi... Un sunet ciudat ajunge până la mine. Ştiu ce e, dar nu vreau să întorc privirea. Gheaţa crapă în spatele nostru. Pe mal a ajuns Mircea. Adriana e lângă mine şi din un singur pas ajunge lângă Mircea. După o secundă îi văd figura înmărmurită. Nu apuc decât să îmi întorc capul, ca să îl observ pe Andrei cum dispare sub gheaţa crăpată. Adriana ţipă, Mircea nu mai reacţionează deloc. Îl aud pe puşti zbătându-se în gaură, apa clipocind, gheaţa crăpând. Nu mai e vreme, mă arunc pe burtă, poate reuşesc să îl prind de mână. Mă tărăsc până la el. Nu e mult până la mal, îl pot trage de acolo, sunt sigur că pot. Nu mai simt nimic, nici frig şi nici frică. E doar e nebunie, dar pe Andrei trebuie să îl scot de acolo. Ţip la el, îi văd mâinile cum încearcă să se prindă de buza hăului de gheaţă. De nu s-ar mai zbate atât. Ajung la el, apa e atât de rece, iar el dispare în gaura aceea neagră. O Doamne! Aud ţipetele Adrianei de pe mal. Întorc privirea şi îl văd pe Mircea pornind pe burtă spre mine. – Mă duc după el! O spun tare. Mă aude. Eu nu îl mai aud, sunt deja sub apă. Mă loveste ca un val de gheaţă, rece rece. Simt cum inima ar vrea să mi se oprească. Mă dor tâmplele, simt cum îmi plezneşte capul. Pe Andrei îl simt cu vârful bocancului. Mă afund după el pe întuneric. Îl dibuiesc, pare că se mişcă. Îl prind de haină şi îl imping deasupra mea, la suprafaţă. Îmi adun ultimele puteri. Îl împing cu umărul. Mircea e acolo, îl trage spre el, îl târăşte spre mal. Abia apuc să ridic capul de sub apă şi simt că nu îmi mai pot mişca picioarele. Hăul mă trage şi pe mine în jos şi cred că nu îi mai pot rezista. E atât de frig şi sunt atât de obosit, iar braţele îmi amorţesc. Aproape că nu le mai simt…

Sunt tras. Dar nu spre adânc. O mână magică şi puternică mă eliberează de încleştarea apelor. Vroiam să adorm, să nu mai simt nimic. Aud vocea ei: -- Trezeşte-te! Te rog! Adriana mă trage spre mal. Aud paşii clăpăugului lângă mine. Mâna lui fermă îmi cuprinde faţa. Şi e atât de frig, mai frig decât mi-a fost vreodată. Deschid ochii şi reuşesc să îl zăresc pe puşti lângă mine. Tremura din toate încheieturile… În depărtare aud voci…

-- Aici! Aici! Suntem aici! Adriana ţipă cât o ţin plămânii. Asta e un lucru bun. Se apleacă asupra mea. Ochii ei sunt asemenea cerului pe care cu siguranţă în voi vedea mâine. – Mergem acasă!, îmi spune ea.

Se stinge lumina

2010-01-09T13:02:00.003+02:00

Cine-mi poate spune cum alungi o durere? Cum faci să dispară menghina ce îți strânge tâmplele, focul ce pulsează adânc în spatele ochilor? Poate cu o pastilă, ar spune cineva. Un ceai, o cafea, un somn bun, o vizită la medic… Da!

Cine-mi poate spune cum alungi o durere? Cum faci să dispară un gust amar ce îți patrunde până în cea mai îndepărtată fibră a sufletului? Cum să ignori sunetul șoptit al unei inimi ce se rupe și ce nu-ți promite că se va mai vindeca? Fără pastile, fără medici, inutile cafele și ceaiuri, chinuite nopți de somn disimulat…

Acum, o jumătate de lume mi-ar putea reproșa că a avut dreptate. Dar zâmbesc când mă gândesc la zilele în care prea puțin îmi păsa de părerile jumătății de lume. Iar jumătatea cealaltă rămânea, ca de obicei, indiferentă la opțiunile mele. Zilele acelea în care singura mea lume erai tu.

Ușor se stinge lumina. E ca în melodia asta ce azi o folosesc pe post de antinevralgic. De cele mai multe ori, pilula aia mică și albă, cu gust al dracului de amar (mereu o toc între dinți dintr-o plăcere tâmpită de a simți amarul) nu are nici un efect. Nici versurile astea pe care și tu le ști nu ajută… Dar, până la urmă, nu de ajutor avem nevoie, ci doar de gustul amar care să ne facă să uităm de adevărata durere.

Exerciţiu de reinventare

2010-01-06T17:57:00.007+02:00

Zilele astea am vorbit foarte mult despre cum ai putea să te reinventezi. E posibil să fie din cauza faptului ca la fiecare început de an încercăm sa fim alţii, mai noi, mai buni, mai şmecheri, mai curaţi mai uscaţi, mai ... Discuţiile despre această treabă s-au petrecut atât de aleator şi fără legătură directă una faţă de alta încât am rămas convins că universul şi-ar dori să scriu ceva despre cum ar fi să ne reinventăm la fiecare început de an. Cum sigur nu e aşa, m-am decis totuşi să deschid subiectul din simplul motiv că şi eu, alături de alţii avem nevoie de un "jump start" ( ce englezism) care să ne ajute în epica şi inutila încercare de a fi alţii.

Cu periodicitate mă gândesc că există o mie de lucruri la mine ce ar trebui schimbate, în bine, desigur. Ironia e că, fololosind aceeaşi periodicitate, observ că mai nimic nu se schimbă. "Unde există voinţă există şi o cale", o spune un dicton celebru pe care toţi îl aplică dar puţini îl înţeleg. Calea e însă atât de greu de urmat încât de multe ori prea multă voință te face să nu o mai vezi. Și spun asta pentru că întotdeauna există o "Cale".

Din proprie experienţă vă spun că, de cele mai multe ori, atunci când încercăm să ne reinventăm dăm greş lamentabil. Odată aruncaţi în jocul de-a refăcutul a ceea ce era deja făcut greşim de atât de multe ori încât e absolut imposibil să nu ajungem la loc ceea ce am fost.

Probabil că avem nevoie de noul eu pentru că mereu începuturile sunt cele mai frumoase, cele mai entuziaste.De fiecare dată când ne pierdem entuziastmul încercăm să revenim la ceea ce l-a pornit. Logic.

De cele mai multe ori jocul de-a reinventarea ne consumă aproape toate resursele, ne mănâncă tot timpul şi ne toacă tot ce mai rămăsese din bunăvoinţa şi aşa tocită. Oamenii de lângă noi devin dintr-o dată descumpăniţi de furtuna mută ce ne cuprinde, iar odată pornită, schimbarea nu poate aduce decât schimbări. Şi asta e greşit!

A te reinventa înseamnă a schimba perspectiva, inseamnă a privi altcumva, din alt unghi, de pe o altă statură. Reinvenţia e doar o struţo-cămilă scornită de o minte plictisită de aceleaşi peisaje. Totul e doar o problemă de optică...

O poveste, o lume

2009-12-11T23:59:00.004+02:00

Când eram puști adoram poveștile. Țin minte că ai mei părinți erau terorizați de dorința mea copilărească de a auzi de repetate ori aceeași poveste citită din cărțile pe care le aveam acasă. Când am învățat să citesc m-am pomenit cu zeci de cărți de povești primite cadou. Nici nu mai conta ocazia, poveștile erau mereu binevenite. Era un sentiment magic, mai ales că, în acele vremuri de prea puține ori televizorul îmi putea oferi atâta fantezie și înțelepciune pe cât o puteau face acele pagini tipărite. Zmei, Feți Frumoși, Ilene Cosânzene… Știu că cele mai frumoase povești le-am citit din o carte ponosită și îngălbenită de vreme, scrisă de Petre Ispirescu. Acum realizez că fără ele, fără povești, nu aș fi fost ce sunt acum.

Nici azi nu am pierdut sentimentul acela ce, în urmă cu ani buni, îmi guverna bună parte din viață. Recent, întâlnindu-mă cu un prieten din copilărie mi-am adus aminte de o istorioară pe care amândoi am auzit-o cu ceva vreme în urmă.

Începe așa:

Demult, într-un oraș ca oricare altul, cu oameni răi și buni, cu străzi, palate și biserici trăia un înțelept vestit, despre care se spune că ar cunoaște răspunsul tuturor întrebărilor și, mai ales, rezolvarea tuturor problemelor. Pesemne că faima omului ajunsese la urechile tuturor, căci la ușa sa, în fiecare zi, se găsea câte un doritor de răspunsuri, ori vreun nefericit în căutarea unor cuvinte prețioase. Așa ajunse la înțelept și un tânăr abătut. „Maestre, ajută-mă! Spune-mi ce ar trebui să fac. Mă simt atât de mic, atât de neînsemnat. Nimeni nu dă doi bani pe mine. Spune-mi te rog, ce ar trebui să fac pentru a fi mai bun”. Înţeleptul nici măcar nu îl privi şi îl repezi: „Ascultă băiete, azi nu am timp de nimeni. Am o problemă personală de rezolvat.” După un moment de linişte, în care tânărul păru că îşi pierde orice urmă de speranţă, omul îi spuse: „Dacă însă reuşeşti să mă ajuţi tu pe mine aş putea face rost de timpul necesar să te ascult. Uite, ia inelul acesta, mergi cu el la târg şi vinde-l. Dar fi cu băgare de seamă, nu îl poţi da cu mai puţin de zece galbeni”, îi spune el. Tânărul încuviinţă, dar numai pentru a obţine de la înţelept răspunsurile de care avea nevoie.

În târg, nu fu cu chip să vândă inelul înţeleptului. Când spunea oamenilor că cere pentru el zece galbeni se alegea doar cu zâmbete. Un bătrânel îi spuse chiar că e nebun, dacă vrea atâţia bani pentru neînsemnata lui bijuterie.

Abătut, tânărul se întoarse la casa înţeleptului spre seară. „Îmi pare rău! Nu am reuşit să îl vând. Abia dacă aş fi putut lua pe el cinci galbeni, nimeni nu ar da mai mult. Dacă aş fi avut eu cei zece galbeni vi i-aş da, poate aşa aţi avea timp şi pentru mine. Cât despre inel, mi-e imposibil să păcălesc pe cineva cu privire la adevărata lui valoare”

„Adevărata lui valoare! Nici nu îţi închipui cât adevăr grăieşti. Ar trebui mai întâi să aflăm adevărata valoare a inelului şi apoi să încercăm să îl vindem. Fugi cât mai degrabă la bijutier până nu îşi închide prăvălia şi arată-i inelul. Pune-l să îţi spună cât face pentru că aş vrea să îl vând. Oricât ţi-ar oferi nu i-l da. Vino cu el înapoi”, îl îndemnă înţeleptul.

Într-o răsuflare intră tânărul pe uşa bijutierului ce se pregătea să plece acasă. Îi lua inelul, îl examină cu grijă şi îi vorbi: „Spune-i învăţătorului tău că dacă vrea să îl vândă acum nu îi pot oferi decât 250 de galbeni”. „Cum 250!”, exclamă mirat băiatul. „Da, ai dreptate, în alte vremuri ar fi făcut 300 dar acum, doar atâţia bani îi pot oferi”.

Când ajunse la casa înţeleptului deja se înoptase. Îi povesti toate cele înâmplate, iar apoi omul îl puse să ia loc.

„Acesta este şi răspunsul pe care îl căutai. Tu eşti asemenea inelului: o bijuterie valoroasă şi unică despre a cărei valoare doar un cunoscător se poate pronunţa. Cu toţii suntem asemenea lui, perindându-ne prin târgurile vieţii, aşteptând omul potrivit printre sutele de oameni care nu se pricep să ne dea adevărata valoare”. Spunând astea luă inelul şi şi-l puse din nou pe degetul său cel mic.

Un sfert de secol

2009-12-07T22:57:00.002+02:00

Am șters și rescris rândurile astea de zeci de ori. Să ști că e greu să scrii despre tine când descoperi că în esență nu ai nimic de spus. E infinit mai ușor să scrii despre altcineva ori altceva. E o euforie să îți arunci tacticos degetele pe tastatură și să începi să înșiri idei, gânduri, adevărate teorii despre lucuri ori oameni pe care niciodată nu îi vei pricepe cu adevărat.

Despre mine totul… și nimic.

Un lucru stiu sigur. La mine, înaintarea în vârstă aduce și subțierea inspirației. Nu știu de ce, nu mă întrebați, dar sindromul colii albe ma surprinde de nenumărate ori în fața unui viitor text genial, ce nu mai apucă nicicând să se nască. Tot depășirea barierei de sfert de secol mi-a adus și un văz mai șubred, mai puțin păr pe cap, dureri de genunchi la prima ploaie, un serviciu stresant și o viață în care organizarea e sinonimă cu teoria haosului.

Un sfert de veac a trecut peste mine si nu stiu cum dracului se face că tot îl simt ca pe unul întreg. Pot spune că le-am văzut pe toate? Că am trăit totul? Nicicum. Si cu toate astea, sfertul meu de veac apasă.

Poate nici măcar nu e din cauza celor 25 de ani, din care, oricum îmi amintesc cu exacticitate doar fragmente de lucruri bune ori rele, de oameni și emoții. Poate e doar din cauza vremii, vremurilor…

Să ne înțelegem propria ființă e o misiune dificilă, văd eu acum, și pe măsură ce scriu realizez că am trăit în pace în propria-mi neînțelegere. Mi-a părut mai interesant să îi înțeleg pe alții, să rezonez cu simțirile lor, să îi citesc, să îi răsfoiesc cu satisfacție ca pe niște cărți scrise într-o limbă ce numai eu o pot înțelege.

Ce urăsc cel mai mult la sfertul acesta de veac e că nu mă mai lasă să visez. Mă încorsetează într-un șablon al vieții ale cărui forme nu mai permit nicicum ca devierile mele să ia forme practice. Cine-i de vină? Probabil că tot eu. Inconsecvența este numele meu.

Un fel de răspuns

2009-12-03T22:20:00.002+02:00

Dincolo de bariere suntem noi. Eu la un capăt de drum, tu la altul. Pe mijloc, linia unei vieți despre care nu știm de unde vine și nici unde se oprește. Cu toate astea, noi doi, într-o dimineață de septembrie am trecut cu ochii închiși peste linia asta, ne-am dat mâna și …

Îmi amintesc ziua aceea așa cum mi le amintesc pe toate. Magnetismul acesta ce s-a născut cu ani buni în urmă între noi a crescut și a scăzut asemenea unei sinusoide pe care din când în când reușim să o calculăm.

Nu știu ce e cu noi și unde ar trebui să ajungem. Nu știu nici măcar în ce punct, crescător sau descrescător a ajuns sinusoida magnetismului nostru.

Știu doar că de multe ori mă descopăr rostindu-ți numele atunci când poate nu ar trebui.

Știu doar că sunt zile în care nici o altă privire nu se poate compara cu a ta.

Știu doar că dacă sunt cuvinte ce au rost atunci singurele cu rost ar fi cele rostite de tine…

Am trecut de bariere, iar linia vieții despre care nu știm de unde vine și nici unde se oprește trece acum prin sufletele noastre…

Cauzalitate iluzorie

2009-11-27T22:35:00.002+02:00

M-am întors!

Azi fluviul ce trece pe splaiul Independenței a ieșit din matcă. A luat și a adus cu el zeci și zeci de construcții din amonte. Învolburat și tulbure s-a amestecat cu gândurile mele, le-a pătat cu mâlul purtat pe zeci de kilometri. Mi-a acoperit ochii cu mii de pet-uri, un pod s-a proptit în tâmpla mea oprit dint-un marș spre dezastru, totul într-o calamitate pe care numai eu o vedeam.
Ce iluzii fervente mi-au declanșat ruptura de cauza?

M-am intors!

Om şi chitară

2009-10-12T21:49:00.005+03:00

E desprins din altă lume... Umblă cu o chitară şi o mapă albastră plină de coli îngălbenite de vreme. Parituri. Donovan, Hendrix... Ar fi un subiect frumos pentru unul din portretele de pe pagina 16... Cu toate astea nu!

L-am văzut pentru a doua oară acum câteva seri. Am schimbat câteva cuvinte cu el. Gândul că s-ar putea transforma în subiect de ziar m-a speriat. Un bătrânel uscăţiv ce nici în ruptul capului nu îşi arată vârsta, o chitară şi partiturile alea de zeci de ani.

Îşi drege vocea şi scoate instrumentul din husa neagră. Pare desprins din visele de tinereţe ale tatălui meu... Vârsta, mişcările muşcate poate de reumatism nu îl opresc să îşi strângă chitara în braţe cu o graţie demnă de vederile Hallmark. Pare parte din el, mâinile albe îi ating corzile uşor iar sunetul se naşte în secunda aceea. E divin. Îmi las aparatul de o parte şi, cuprinzându-mi capul în mâini îl ascult. Nu ştiu melodia, dar faptul că o cântă cu atâta pasiune mă face să o ador. "Vă rog să mă scuzaţi, în seara asta mă chinuie o răceală. Se putea şi mai bine", spune el la sfârşitul melodiei.

E tipicar şi perfecţionist. L-am mirosit de data trecută. Şi extrem de rezervat. Cu toate astea, atunci când îşi atinge chitara o nespusă explozie de talent asaltează aerul.

E scump la vorbă şi totuşi l-aş putea face să îmi spună ceva, să îmi povestească ceva despre el. Gândul ăsta mă bântuie atunci când se aşează pe scaunul din spatele meu. I-aş putea intra pe sub piele, l-aş putea convinge să îmi povestească lucruri ce m-ar fascina zile la rând, dar care nu ar putea fi redate nici în ruptul capului în cele 2400 de afurisite de semne...

Aflasem că e una din rarele fiinţe care nu posedă un telefon mobil şi că, dacă vrei să stai de vorbă cu el, îl poţi găsi în parc în zilele frumoase. "Îl recunoşti după chitară şi după seninul netulburat din ochi...", mi-am spus eu.

Unii oameni, ca bătrânelul pe care tocmai îl ascultasem, sunt ca nişte enigme ce nu ar trebui deloc cercetate. Doar admirate. Şi pentru că omul acesta e atât de special mă tem că mulţi nu l-ar putea înţelege. E atât de preţios pentru noi pe cât sunt partiturile acelea vechi pentru el. O parte dintr-un trecut mai bun, mai liniştit, mai plin de pasiune, înţelegere şi iubire... Unul pe care nu l-am trăit, dar l-am simţit în seara aia.

Am aici o melodie care spune totul despre asta.

Cum salvezi un cinema cu un singur SMS

2009-10-12T20:16:00.005+03:00

"Unde vă e mândria de olteni?" ar întreba fără răspuns un clasic în viaţă care mă distrează enorm când rosteşte cuvintele astea în momente solemne. Azi vă propun să ne salvăm prestigiul de olteni cu o chestiune măruntă pe care mi-a sugerat-o elegant cineva despre care uitasem că există. Astfel mă văd obligat, cel puţin moral, să reiau tema propusă pe blogul meu.

E vorba de Cinematograful din Băile Govora. Cine a vizitat staţiunea ştie despre minunăţiile de arhitectură interbelică de acolo, ce din păcate se află într-o stare avansată de degradare. Cinematograful din Govora e unul dintre aceste clădiri, iar TVR a iniţiat recent o campanie prin care, cu ajutorul televotingului se va alege o clădire ce va fi restaurată cu banii adunaţi. Cursa este foarte strânsă, zeci de clădiri minunate fiind înscrise în această competiţie.

Potrivit site-ului dedicat de TVR acestei acţiuni, cinematograful a fost construit în anii 1928-1929 în stil eclectic dominant neoromânesc de prima femeie arhitect din România, Virginia Andreescu Haret. Servea ca sală de spectacole şi cazinou iar din anii ‘40 ca cinematograf. După anul 2000 a devenit nefuncţional. Se doreşte restaurarea lui tot ca sală de spectacole şi cinematograf eventual pentru organizarea unor festivaluri.

Totul cu un sms cu textul 3 la 1388 (costa 95 de centi) sau un apel la 0900 160 440. Pana vineri la ora 24:00.

sursa foto: tvr.ro

Note personale

2009-10-05T22:19:00.003+03:00

Iubirea are un ciudat simț al umorului. Sau cel puțin o ironie fină ce cu greu o poți depista, decât dacă reușești să o retrăiești de fiecare dată altfel. E o notă personală pe care nu reușești niciodată să o transformi într-o declarație publică.

Unele sentimente și gânduri sunt repetitive, așa cum, de multe ori sunt și greșelile. Îmbinate nasc o tragicomedie în care ne trezim actori ori decor, dar niciodată regizori. Poate doar scenariști într-un motaj circular pe care îl știm dinainte numai pentru că l-am mai trăit odată.

Așa și cu iubirea. Nici măcar nu mai contează de câte ori o greșesc trăind-o pentru că de fiecare dată mă trezesc în aceeași capcană ciudată și amețitoare. De fiecare dată când îmi spun că nu voi mai repeta aceleași greșeli, mă regăsesc în situația de a le reface, pas cu pas, mânat parcă de o pasiune oarbă și perseverentă de a-mi duce sufletul mai aproape de prăpastie. Una imaginară, în care scap fără doar și poate, pentru a mă întoarce apoi deasupra asemenea personajului din Ziua Cârtiței. Și tot ca el, mă trezesc în fiecare dimineață cu melodia aia ce îmi rezonează în cap fără să o pot face să se oprească.

Dacă aș spune că am învățat ceva până acum din toate astea te-aș minți. Am aflat totuși că e în firea mea, în firea noastră de a alege căile cele mai complicate pentru că le credem cele mai facile.

Poate că iubirea are, pe lângă acel ciudat simț al umorului și o veleitate de a persista acolo unde știe că poate înflori, indiferent de deciziile noastre, fără să țină cont de agenda mea încărcată, ori de programul tău de la birou.

Leonard Cohen - In My Secret Life

Vestea bună e că nu sunt paranoic. Vestea proastă e că nu sunt paranoic

2009-09-22T21:19:00.004+03:00

Dacă până acum mi-am insultat intuiția numind-o paranoia, am de gând să îmi retrag cuvintele, să îmi fac mea culpa și să o onorez așa cum trebuie. Nu sunt paranoic, deși de multe ori, infailibilitatea intuiției mele m-a făcut să cred că am o problemă cu capul și mai ales cu încrederea.

Când am spus că e mai bine să ai încredere în un necunoscut de pe stradă decât în cel mai bun prieten, toți au dat ochii peste cap de parcă aș fi lezat pe Regina Marii Britanii cu afirmația asta deșănțată. Nu era vorba de paranoia, era vorba de o deducție logică ce îmi spunea că încrederea e un lucru mult prea ușor de explicat dar infinit de greu de aplicat și respectat. În cercul meu de amici, e ca o lege fără norme metodologice. Toți o știu, nimeni nu o pune în practică.

Fiindcă regulile și mecanismele intuiției mele au funcționat și de data asta mă felicit și îmi dedic o bere. Fiindcă mi s-a confirmat oficial că nici măcar în cei mai buni prieteni nu poți avea încredere, nu îmi rămâne decât să mă întreb dacă lucrul ăsta li se întâmplă tuturor sau doar mie... (și eventual să scriu un post de naspa). Lucid și NEparanoic spun că ar fi tragic dacă lumea asta s-ar învârti in jurul unor trădători.

In Infernul imaginat de Dante, trădătorii ocupau cea mai de jos treaptă în piramida răsturnată a păcătoșilor. Nimănui nu-i plac trădătorii, deși câteodată ne vedem obligați să trădăm. Am spus Obligați nu Tentați. Tentația vine prin rea voință. Trădătorii prin tentație mușcă oribil din regulile unei lumi în care pretindem că suntem gentlemani.

De unde atâta onoare? De unde atâta tărie de caracter? Pftiu!

Nu am pretins nimănui sinceritatea pe care eu o folosesc frecvent și fără cap. Nu am pretins nimănui să joace după regulile pe care și eu, din când în când le mai încalc. Tot ceea ce am cerut e să nu mi se insulte intuiția... Prieteni, amici, sau ce dracu mai credeți că sunteți, nu ar trebui să aveți impresia că dacă nu mă manifest înseamnă că nu știu! Aveți ghinionul de a sta pe lângă unul a cărui intuiție i-a salvat viața și poate într-o viitoare postare am să vă povestesc și cum s-a întâmplat asta.

Poate v-a indus în eroare faptul că îmi petrec întreaga zi la serviciu, ori că încă mai folosesc telefonul ală care nu știe să facă altceva decât să ... dea telefoane. Poate faptul că ascult muzică de pensionari v-a făcut impresia că eu chiar aș fi unul dintre ei. Mă cunoașteți mai bine! Urăsc să fiu luat de prost. Scriu posturi de nașpa când se întâmplă chestia asta.

Mâine am să îmi anunț un prieten, pe care îl credeam mai deștept, că poate să termine cu teatrul. Nu aveam nevoie decât de o simplă confirmare pentru a face lucrul ăsta. Și cu toate că mi se gâdilă orgoliul știind că încă odată calculele mele au fost corecte, o să doară să îi spun unui prieten că e trădător...

Omul fără telefon e Dumnezeu!

2009-08-05T22:07:00.004+03:00

Omul fără telefon e Dumnezeu! E un soi de libertate pe care nu ne mai permitem să o avem. Închiși între pereții indicelului SAR, cu factura detaliată drept tavan lipsit de bec și minutele gratuite pe post de gratii prin care se vede un pic de speranță însorită.

Omul fără telefon e un zeu. Viața lui se învârte glorios în jurul unui orizont atât de apropiat încât îl poate atinge cu buricele degetelor, pe care îl poate modela doar cu ajutorul vocii ce reverberează fără ajutor în aer, pe care îl poate gusta, simți, mirosi... Omul fără telefon e un fericit.

În căutarea unui expeditor

2009-07-28T20:53:00.006+03:00

Mi-au plăcut scrisorile. Întotdeauna au adus vești bune pentru că lumea preferă să ți le spună pe cele rele la telefon, ori să ți le furișeze sub aburul unei cafele în vreo dimineață prea târzie.

Am azi o scrisoare în căutarea unui expeditor, unui semnatar, așa cum spune cea care a semnat-o prima azi. Numai că, bilețelul de acum nu aduce vești ci le duce mai departe... Spre destin! Aruncată spre un serviciu poștal numai de ea știut, scrisoarea către destin pare a porni de la mai multe adrese în același timp. Citind-o într-o scurtă pauză de cafea, am descoperit că o parte din epistola prietenei mele pare a fi scrisă fix de la masa mea de acasă. Poate citind-o și tu îți vei descoperi adresa trecută la expeditori.

Drag Destin,

Nu o sa te intreb ce mai faci. Stiu ca iti urmezi cursul. Am nevoie cu disperare de iubire. Daca se poate, azi sau maine. Sa nu mi-o aduci in ultima zi a vietii, pentru ca nu ma va gasi acasa. Poate o sa imi faci rost si de nitica putere. Caci, vezi si tu, e mult prea trist sa zaresti pe strazi cocoloase rostogolite. In noianul de griji facturate lunar. Nu esti un filantrop. Dar, macar de dragul anilor ce i-am casat ai putea sa-mi daruiesti intelepciune. Nu ca sa-I cer de un deceniu acelasi lucru lui Mos Craciun. Si nici sa incropesc inlacrimata scrisori unui destinatar fara putere de raspuns. Ci ca sa supravietuiesc iubind intr-un haos in care increderea e un trofeu rar, nescos la concurs. Am inteles, esti destinul batut in cuie. Mi s-a povestit ca tu trasezi drumul meu. Si ca eu sunt purtatoarea ta de zile. Cu tot respectul, cred ca destinul meu s-a imbatat iar si de aceea nu-mi gasesc calea. Poate reusesti sa ma scoti din traficul zilnic in care oamenii nu-ti dau binete. Si sa ma calmezi cand observ ca vanzatoarele prost platite iti vara marfa expirata in plasa. Poate infiintezi fara vreo taxa, un coltisor de lume, in care balacarerile politice se sparg inainte sa se auda. Peste o luna, poate inventezi o ora in care lumea sa nu poata minti. Si alta in care toti sa ne intoarcem acasa, la biblioteca parasita. Nu o sa iti cer numerele de la loto. S-au deschis destule sali pentru jocuri de noroc. Unde si tu trimiti jucatori ce-si irosesc sansele, cu banii copiilor inca nevorbitori. Si nu inteleg ca arunca pe fereastra ceva ce nu stie sa zboare. Cand merg cu tramvaiul sper sa mai pot gasi batrani care nu lovesc cu bastonul, fiindca te-ai impiedicat ca un prost. Si ca fetele triste de dimineata nu se mai ascund in paginile unui ziar cu susul in jos. Ma tot gandesc daca cineva te corvodeste. Daca te santajeaza, fiindca esti scris sa nu te vezi, ci doar sa fii simtit. Poate ai sa imi spui daca te intrerupi de fiecare data cand suferim adanc. Sau daca razi cand imi chitesc babeste monezile. Cu siguranta, tu n-ai grija intretinerii ori a oalei cu ciorba in care musai sa se vada carnea. Cu orgoliul tau de invizibil poate imi explici. Cu ce sunt mai fericiti copiii cu hainele de firma. Si cu ce sunt mai bogati afaceristii fara scrupule. Poate ma scapi de dulcele egoism care necajit trage a razbunare fara sens. Si imi tii o teorie pe care parintii au uitat sa o demonstreze. Cred ca ai si tu acolo, un dram de autoritate. Nu-ti inteleg insa politele pe care ai ales sa le achite prunci cu cancer. Sa nu ma minti! Ii vad la televizor. Incredibil, dar nu-ti voi cere fericire. Banuiesc ca e un praf pe care il arunci in ce sac vrei tu, cand esti binedispus. Am pretentia unei vorbe bune si a modestiei cu care am pasit atunci cand mi-am dat seama ca stiu sa merg. De cafeaua aia ieftina, macinata la butic, care era atat de aromata la aburul unui sfat de cumatru sincer. Si de tot timpul pe care il poti imprastia. Caci, cu mana pe inima, tu nu stii ce grabita a devenit lumea. Daca n-oi mai fi cand te decizi sa-mi devii un destin fidel, lasa toate astea altcuiva. Am invatat ca dar din dar se face Rai. Stiu de cand am oferit mamei intr-un Craciun ultimii banuti din portofel. S-apoi, prin zapada am gasit altii. Probabil ca tot munciti. Nu-ti cer nici sa fiu bogata ori vreo ducesa infumurata. Fa-ma saraca, dar iubita. Lipseste-ma de lux, dar da-mi murmurul linistitor al omului care-mi spune ca va fi bine. N-ai fi tu un destin mai incapatanat ca mine! Da-mi pacea sau dreptatea. Asigurarea ca cel ce-ti citeste cu voce tare randurile mele nu e beat, bogat sau prea iubit.

Cu drag,
Carca zilelor tale”

Poți semna scrisoarea aici.

Blonda

2009-07-21T15:34:00.004+03:00

De obicei nu fac din astea, ca-s om serios! Da, ştiu, crăpaţi de râs numai când spun că-s om serios.

Problema cu Blonda e că nu prea e blondă. Cu toate aceastea, între restul cârcotaşilor a rămas vorba asta despre fiinţa draguţă, simpatică şi ingenuă ca o căprioară ce are ghinionul să o aibă ca sefă pe M. Şi aşa, spre deliciul meu, Blonda produce perle atât de geniale încât ar fi păcat să nu le împărtăşesc cu voi.

Ştiţi cum se zice, meseria asta e cea mai frumoasă din lume. Sincer vă spun că nu e... Dar cel puţin e amuzantă...

Si aici conversatia:

M (7/20/2009 2:19:09 PM): minte in colturi are blonda

sergiu mir (7/20/2009 2:19:19 PM): )))))))))))

M (7/20/2009 2:19:28 PM): ma intreaba daca al. trandafirilor inseamna alexandru trandafirilor

M(7/20/2009 2:19:31 PM): dahhh

sergiu mir (7/20/2009 2:19:38 PM): ))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))

sergiu mir (7/20/2009 2:19:43 PM): genialaaaaaaaaaaaaaaaaa

sergiu mir (7/20/2009 2:19:49 PM): stai sa salvez

M (7/20/2009 2:19:54 PM): )))))))

sergiu mir (7/20/2009 2:22:07 PM): o pun pe blog

sergiu mir (7/20/2009 2:22:14 PM): deci e delicioasa

M (7/20/2009 2:22:37 PM): vezi ba cat material iti furnizez io

sergiu mir (7/20/2009 2:22:49 PM): ba tre sa iti dau dracu o bere ceva

"Je suis malade"

2009-07-19T20:19:00.005+03:00

Je ne rêve plus, je ne fume plus
Je n'ai même plus d'histoire
Je suis sale sans toi, je suis laid sans toi
Je suis comme un orphelin dans un dortoir

Je n'ai plus envie de vivre ma vie,

Ma vie cesse quand tu pars

Je n'ai plus de vie et même mon lit

Se transforme en quai de gare

Quand tu t'en vas

Je suis malade, complètement malade

Comme quand ma mère sortait le soir

Et qu'elle me laissait seul avec mon désespoir

Je suis malade, parfaitement malade

T'arrives on ne sait jamais quand

Tu repars on ne sait jamais où

Et ça va faire bientôt deux ans

Que tu t'en fous

Comme à un rocher comme à un péché

Je suis accroché à toi

Je suis fatigué je suis épuisé

De faire semblant d'être heureux quand ils sont là

Je bois toutes les nuits mais tous les whiskies

Pour moi ont le même goût

Et tous les bateaux portent ton drapeau

Je ne sais plus où aller tu es partout

Je suis malade complètement malade

Je verse mon sang dans ton corps

Et je suis comme un oiseau mort quand toi tu dors

Je suis malade parfaitement malade

Tu m'as privé de tous mes chants

Tu m'as vidé de tous mes mots

Pourtant moi j'avais du talent avant ta peau

Cet amour me tue et si ça continue

Je crèverai seul avec moi

Près de ma radio comme un gosse idiot

Écoutant ma propre voix qui chantera

Je suis malade complètement malade

Comme quand ma mère sortait le soir

Et qu'elle me laissait seul avec mon désespoir

Je suis malade c'est ça je suis malade

Tu m'as privé de tous mes chants

Tu m'as vidé de tous mes mots

Et j'ai le cour complètement malade

Cerné de barricades t'entends je suis malade

Serge Lama

Întoarcerea demonului (Perdere l'Amore)

2009-07-10T21:03:00.004+03:00

L-am crezut pierdut prin văi demult neumblate. L-am crezut mort, ucis de o rază de soare, l-am crezut uitat. S-a întors...

O melodie pe care am descoperit-o zilele acestea. O piesă interpretată în original de Massimo Ranieri, dar cântată aici magistral de Lara Fabian. Am ales videoclipul ăsta pentru că are un soi de traducere în engleză.

Aşa, ca să şti de ce demonul s-a întors acasă.

Scrisoare către muza mea pierdută-n trafic

2009-07-09T22:52:00.005+03:00

Concediul acesta mi-am promis că o să citesc măcar o carte. Și, împotriva tuturor preconizărilor, am și reușit. Nu mai răsfoisem paginile unui roman de o bună bucată de vreme și nu din lipsă de timp. Ști, timpul, atunci când îți dorești cu adevărat, mai poate fi și modelat pe potriva nevoilor tale. Cu toate astea mă cunoști și şti că rar îmi doresc ceva atât de mult încât să mă răstesc cu chibzuință spre orele zilei. Nu port nici măcar un ceas.

Unii o să mă contrazică, și dacă ar putea, ar povesti de stresul pe care îl provoc pe câmpul muncii atunci când vine vorba de termene limită. Dar asta e o altă poveste…

Rar citesc, și sincer să îți spun, lucrul acesta nu mă deranjează mai deloc. Am un defect… cărțile mă prind mereu în lumea lor și mă desprind încet dar sigur de zilele pe care trebuie să le trăiesc aici. După trei ore de lectură deja mă simt altundeva, iar pentru un personaj ca mine, nu e deloc bine.

Vezi, deja mă pierd în explicații și te plictisesc. Niciodată nu mi-ai reproșat că discursurile mele, uneori lipsite de sens, te plictisesc, dar... tot aşa, niciodată nu e prea târziu…

Acum nici măcar nu am ajuns la subiect.

Dragă, sti că micile mele puseuri de sinceritate durează puțin și mai niciodată nu au efectul scontat. Tu ști multe, poate de aceea îți și scriu. Poate într-o zi, ambuteiajul în care ești prinsă ar putea fi cuprins de ordinea nemaivăzută au unui semafor magic și atunci, cu tot ce ști ai putea să-mi redevii muză.

Imaginea ta mi-a venit în mine din primele pagini ale romanului pe care l-am citit ieri și azi. Două după-amiezi mi-au fost de ajuns să îmi aduc aminte că demult mi-ai spus „Citeşte cartea aceasta, sunt sigură că o să îţi placă!” Dar ce crezi, te-am ascultat? Nici gând! Şti şi asta. Din momentul în care mi-ai dat-o şi până ieri a şezut cuminte, ştearsă cu varii ocazii de praf, în biblioteca de deasupra patului.

Precum cunoşti, logica argumentărilor şi mai ales a acţiunilor mele nu are nici o logică. Cartea mi-a picat în mână după ce, săptămâna trecută, vreo trei sau patru zile la rând a trebuit să mă abat de la drumul meu obişnuit pe o stradă cu sens unic din cauză că „marele bulevard” fusese închis. Când agentul de circulaţie mi-a spus numele străzii pe care ar trebui să ocolesc, prin minte mi-a fulgerat ideea aceea înţepătoare de datorie neonorată. „Pfff, după atâta amar de vreme!” mi-a trecut mie prin minte.

Parcă îţi şi văd expresia feţei, cu un zâmbet scurt, acid, aproape fermecător. Ultima dată când m-ai privit aşa uitasem de ziua ta de naştere. „Hei, de parcă o muză ca tine ar avea o zi de naştere. Tu te-ai născut înainte de a se inventa conceptul”, am încercat eu să dreg busuiocul. Slabă şi patetică încercare. „Nu mă aşteptam să îţi aduci aminte. Sper să nu îţi aminteşti nici cine îţi va sabota frânele maşinii”, ai replicat tu. Am izbucnit în râs, unul atât de sincer şi plin încât te-am contagiat pe loc. Aveam noroc că ai terminat la Arte Plastice, nu-i aşa?

Aşa şi cu romanul. Dacă azi m-ai fi văzut cu el în mână ai fi zâmbit ironico-sarcastic. Of, ce mult îmi lipseşte expresia asta. Nu atât pentru înţepătura dulce ci pentru argumentul impalpabil dar prezent în fiecare scânteie a privirii tale. Oricare ar fi el…

Voi femeile aveţi o memorie imbatabilă. Sunt sigur că iţi aduci aminte despre ce carte vorbesc şi de asemenea că ai citit-o înaintea mea.

Căutările noastre nu se vor opri niciodată, asa-i? Şi nici iluziile pe care ni le facem nu îşi vor găsi prea lesne atribut în lumea reală. Dacă locotenentul lui Gib Mihăescu şi-ar fi găsit Rusoaica, poate şi eu aş fi reuşit să îmi descopăr muza. Asta vroiai să îmi spui, dar, eu, suficientul, ocupatul, ignorantul, încăpăţânatul, nu am auzit ori simţit la timpul potrivit.

„Târzii revelaţii drăguţule!”, mi-ai spune tu. „Dacă ar fi după tine nici acum nu s-ar fi descoperit că pământul e rotund”.

Un Provincial

Leptopilă, cu 64 de biți mai deștept decât mine

2009-07-05T22:19:00.003+03:00

Și Coelho își scrie romanele la leptop sau laptop. Cu toate astea, ce tin eu în brațe azi , este, în termeni specifici de IT/ ist, un notebook. E plin de butoane și butonașe ale căror rosturi nu cred că le voi pricepe niciodată. Are până și un buton pentru oprirea ventilatorului (deşi nu văd ce om in toată mintea ar vrea să oprească singurul lucru ce face ca din drăcie să nu iasă fum). Chestia are şi o marcă - japonezo-germană, un nume şi un cod. În cartea tehnică găsesc o mie de chestii în cifre şi litere care, cică, ar trebui să îmi spună cât de bun e. Îi cred pe nemţojaponezi pe cuvânt. Tipul care mi l-a vândut a încercat să îmi explice câte lucruri minunate din lumea tehnicii ştie să facă (mie, un antitehnic) până când l-am oprit cu eterna întrebare încuietoare: "Dar cafea ştie să facă?" S-o fi prins săracul că HDD DDR USB sunt pentru mine la fel ce e limba japoneză pentru el.
E cel mai nou membru al Blogului și pentru că Fujitsu Siemens Amilo Pa2150 e un nume pe care nu îl pot striga la masă, m-am decis să îl botez Leptopilă ( în buletin Leptopilă Pre Scump pentru Salariul meu). Maestrul, cu 64 de biți mai deștept decât mine, mă va ajuta la șters praful și pus cartofii prin blog.

Daca nu poţi fi profet în ţara ta... emigreaza!

2009-06-28T14:37:00.004+03:00

Mi s-a spus în multe feluri, iar părerile despre mine au variat între "copil tembel" şi "nu e pe craca lui". Cu toate astea, a existat cineva care a spus ca aş avea oareşce calităţi de profet.

Şi cum niciodată nu poti fi profet în viaţa ta, emigrezi cu graţie şi puţin talent în a altora. Mi-am dat ingenuu cu părerea despre cursul unui eveniment pe care am crezut ca îl pot estima cu acurateţe. Vorba aceea, doar nu eram în viaţa mea...

Ei bine, din punctul meu de vedere l-am previzionat corect, idiferent de nuanţele pe care subiectul profeţiilor mele le dă acum. O scuz, pentru că are inima inflamată şi îi explic punctual de ce am dreptate:

1. Ţi-a trecut gripa nu pentru că ai luat antibiotice ci pentru că, aşa cum şti, în două săptămâni trece cu sau fără medicamente.
2. Te-ai imbolnavit din nou dar nu de gripa de data trecută că doar nu ai pupat acelaşi purtător de virus. (Gândeşte logic femeie!)
3. Previzionările mele sunt întotdeauna corecte, atâta timp când nu ma previzionez pe mine însumi.
4. Sper că toată lumea a înţeles că nu despre gripă vorbim.

Provincial – Lacul

2009-06-22T22:37:00.000+03:00

Pentru A.

O viaţă avem şi uite ce facem cu ea... O trăim pe fugă şi uităm că pe vremuri a fost bună cu noi. Mi-am amintit de vorbele astea ale tale zilele trecute, când drumurile m-au purtat spre casă. Îţi aduci aminte? Cu siguranţă că îţi aminteşti de fâşia aceea de drum ce îmbrăţişează lacul de la marginea oraşului. Lacul nostru, oraşul nostru, viaţa noastră... Era poate o după-amiază ce ne-am fi dorit-o numai a noastră, şi poate chiar am reuşit la un moment dat să o avem. O după-amiază diluată în zile mult prea scurte ale unei veri, toamne, ierni...

Pe marginea lacului mi-ai spus odată că ai vrea să ajungi în mijlocul apei, cu o barcă, asemeni pescarilor ce, dimineaţă de dimineaţă, îşi încercau norocul. Îmi aduc aminte privirea aceea, pe jumătate senină, pe jumătate amuzată. Erai ca şi după amiaza , ca şi aerul, ca şi lumina ce cu graţie îşi cobora tonurile spre apă. N-am înţeles niciodată pe deplin magia ce făcea, ca tu, lacul şi soarele să îmi întoarceţi sufletul pe toate părţile şi să mi-l ameţiţi în aşa fel încât, lumea să mi se pară doar o scurtă şi uşoară după-amiază.

Poate nu era nici lacul, nici soarele, nici aerul, nici lumina... poate că erai doar tu. Cu siguranţă că erai doar tu.

Pantofii tăi cu toc se afundau în iarbă, dar asta nu era niciodată o problemă. Vântul ţi se juca prin păr, îţi zburda deasupra buzelor, soarele îţi iubea privirea... ca şi mine. Nu ştiu de ce dar taiorul tău strâmt, cămaşa albă, discreta eşarfă arătau divin, de o mie de ori mai bine decât în decorul biroului de multinaţională din care din când în când coborai.

Îţi aduci aminte de lac, A?

Trenul clipelor

2009-06-02T20:48:00.000+03:00

Iţi spun, viaţa e ca un marfar, ce, din clipă în clipă opreşte pentru a-şi ridica o nevăzută încărcătură. E trenul de care ne agăţăm şi depindem în fiecare suflare, e acceleratul ce aleargă prin existenţa noastră şi a altora spre o gară ce niciodată nu apare la orizont.
Of, am început prost o postare pe care o vroiam altcumva. De multe ori mă întreb de ce lucrurile importante sunt şi cele mai greu de scris, de descris... Aş fi vrut azi sa scriu. In schimb, nu reusesc decat sa imi aduc aminte de melodia asta ce imi vibreaza de zile intregi in minte.

Recunosc, am nevoie de ochelari

2009-05-22T22:39:00.000+03:00

In urma nenumaratelor sesizari parvenite la adresa subsemnatului, oferim marelui public urmatoarea

Comunicare

Da, recunosc, am nevoie de ochelari, unii maaaaari, cu dioptri de 100. Am imbatranit fratilor, nu imi mai bat farurile asa de bine, mai ales la departare, asa ca va rog, nu ma mai injurati. Am avut zeci de reclamatii ca trec pe langa cunoscuti, amici sau prieteni si nu salut. Nu, nu am ajuns inca mare director de trust sa nu va mai bag in seama... pur si simplu nu prea va mai recunosc din multime.
E nevoie de postarea asta pentru a clarifica niste chestii de genul celor reclamate in ultimele zile.

Daca ma vedeti pe strada, si trec pe langa voi nepasator, trageti-ma va rog de manuta, faceti-ma atent, bateti-mi obrazul!!!

Promit ca in urmatoarele zile am sa imi fac programarea aia la ochiometrist, sa imi livreze un set de termopane oculare.

Aproape trei minute de perfecţiune

2009-05-19T10:59:00.000+03:00

Am remarcat că se bate apa în orice, cam peste tot (inclusiv în autobuz) despre prestaţia unei blonde la un concurs de cântat. Vă spun că m-am uitat şi eu la concursul ăla şi singura blondă care mi-a atras atenţia a fost cea din videoclipul de mai jos. Că s-a clasat pe locul II e o altă poveste, dar vă spun altceva. Cele aproape trei minute cât a stat pe scenă au fost mirifice ( ca să citez adjectivele uzuale ale unei bune amice), aproape perfecte.
Se spune despre fetiţa asta că nu are nici măcar 19 ani şi că e din Islanda. Dacă-i aşa, vă rog să îmi spuneţi unde găsesc ambasada preaminunatei ţări nordice pentru un o viză permanenta!?

PS. Şi poate nu merg singur!

FIX... d'aia!

2009-05-17T16:56:00.000+03:00

Am un fix! Mă uit mereu la ceas la fix! Devine nevrotică această fixaţie pe fixul ceasului din perete, din calcutator, din bordul maşinii, de pe încheietura fină a vreunei domnişoare. Domnule, devine penibil să întrebi, ca un biet ceaslipsău ce sunt, cât e ceasul şi să mi se răspundă cu bunăvoinţă şi un strop pe mirare E FIX! Şi nevroza mi se extinde când aflu că e necesar, absolut, trebuie să te iubească...

Cine? De ce? Unde? Când? Cum?

"Hai dom'le, nu mă mai lua cu chestii d'astea!", mi se răspunde invariabil pe acelaşi ton.

Şi de parcă alte lucruri mai importante (cum ar fi gaura din stratul de ozon) nu m-ar putea preocupa, în capul meu explodează o matematică tâmp de complexă. Şi complexantă....

Mi s-a spus că ar trebui să se catalogheze disfuncţia de oră fixă după numele meu, că tot o invoc asemenea unui apucat de streche, de parcă iubirea, dragostea, fenomenul ăsta ar sta în fixul ceasului. Poate că au dreptate... Poate ignor deliberat toate celelalte poziţii ale cadranului pentru una singură... aia fixată de iubire. Prost obicei! Un pesimist ar spune că văd doar amor... Grav!

Ieri dimineaţă, cam pe la ora şapte fără ceva, gandeam în mersul maşinii, femeile care ar putea intări mitologica obsesie. Sunt câteva... Pe la bariera de la Vladimirescu, prin metode doar de mine ştiute am exclus din ecuaţie tot ce era de exclus, pentru ca pe undeva pe la semaforul de la Cozia să rămân în cap cu doar trei variante. Extrem de improbabile dar nu complet imposibile...

La birou, ceasul de pe perete arăta un majestuos şapte fix! La fix! Ei?

Să nu mai ziceţi că-s nebun!

Sergiu Mir îşi schimbă blogul, dar năravul ba!

2009-05-06T20:22:00.000+03:00

Da, mi-am schimbat blogul, dar nu vă aşteptaţi să îmi schimb şi năravul. Şi cum obiceiurile proaste se uită greu, nu am să arunc pe fereastră nici vechile, actualele sau noile mele teme de dat cu capul în blog. Aşadar, dracii şi dracele mele, nu răsuflaţi uşuraţi, "sergiu_blog" e mort, dar autorul e cât se poate de viu, dă din picioare, dar mai ales din tastatură...
În realitate, am întâmpinat o mie de probleme tehnice cu vechea platformă ablog, aşa ca m-am văzut nevoit să renunţ la locul ala călduţ şi acrişor în care ne-am distrat de minune, pentru această nouă platformă pe care mi-o laudă toţi ca pe sfântul Gral al blogurilor.
Vom vedea ce se va întâmpla!
Ca de obicei, comentariile sunt deschise pentru toată lumea şi nu roşesc la înjurături.
Am postat în dreapta sus vechiul blog, care încă e activ, şi pe care sper să îl mai citiţi din când în când pentru că are o gramadă de postari interesante(zic eu) şi comentarii haioase (credeţi voi).
Mâine postare nouă!